Dacă noi, cei care am văzut cum se muncea în trei schimburi, nu mai avem decența să dăm pensia la timp părinților și bunicilor noștri, ce să mai așteptăm de la cei care vin?

Nu ne lipsește curajul să votăm orice lege într-o noapte, dar ne lipsește curajul să facem dreptate la timp.

Guvernanții nu se grăbesc să aducă pensia la valoarea ei reală, pentru că o pensie dreaptă presupune efort mare din partea statului, presupune muncă, calcule, asumare și bani puși exact acolo unde trebuie, așa că e mai ușor să amâni. Dar efortul părinților și bunicilor noștri cine îl măsoară? Cine măsoară anii aceia în care nu a existat zi liberă, concediu medical sau lucrat de acasă? Așa au muncit părinții și bunicii noștri pe vremea lui Ceaușescu.

Se trezeau la 5 dimineața, iar ziua lor începea cu primul autobuz care ieșea din depou sau cu trenul spre fabrică. Iarna mergeau pe întuneric, cu bocancii înghețați, cu mâncarea în plasă. Lucrau în trei schimburi. Schimbul de noapte însemna să intri la 10 seara și să ieși la 6 dimineața, cu ochii roșii de nesomn, ca să facă norma. Așa au muncit 35-40 de ani, fără pauză, fără să întrebe dacă e firesc sau nu.

La sate și în orașele industriale, ziua începea cu trenul muncitoresc de 6, cu noaptea în cap, cum s-ar zice. Nu era ca trenul personal de azi, era trenul navetiștilor, fără căldură, fără confort, care aduna oamenii din toate satele pe o rază de 50-60 km în jurul combinatelor. La Cugir, la Reșița, la Hunedoara, la Pitești, la Onești, veneau 2.000-3.000 de oameni cu același tren iar dacă îl pierdeau, pierdeau ziua de muncă și aveau absență nemotivată.

Și culmea absurdului și a lipsei de umanism este că astăzi, tot lor li se cere să accepte amânarea și să aștepte traiul promis pentru care au muncit. Această amânare nu este o măsură tehnică, oricât ar încerca să o cosmetizeze miniștrii de finanțe cu grafice și cu jaloane, ci este o formă mascată de confiscare, pentru că atunci când amâni un an de zile pensia unui om de 75 de ani, nu amâni o plată, ci amâni o bucată din viața lui care nu se mai întoarce niciodată.

Modelul ăsta nu-l vezi în nicio țară normală ci doar acolo unde omul nu mai contează. Îl vezi în Rusia lui Putin, unde oamenii au ieșit în zeci de orașe ca să nu moară muncind și au fost ridicați de poliție. În Belarusul lui Lukașenko, unde statul a jurat că nu crește vârsta de pensionare și apoi a crescut-o pe furiș, lună de lună, până când n-a mai avut bani să plătească la timp. În Venezuela, unde bătrânii stau la cozi interminabile ca să-și primească pensia în rate, ca o pomană. Și în Coreea de Nord, unde o lună de pensie face cât 300 de grame de orez. Toate aceste regimuri practică același lucru murdar față de bătrâni, pe care îi pot amâna oricât, pentru că ei nu mai urlă, nu mai blochează drumuri, doar așteaptă acasă, cu o decență care ar trebui să ne rușineze.

Totuși, noi nu suntem nici Rusia, nici Coreea sau Belarus dar când amânăm la nesfârșit un drept câștigat prin muncă, folosim exact același mecanism.

Noi, cei trecuți de 40 de ani, suntem ultima generație care a văzut asta cu ochii noștri, pentru că știm ce înseamnă sacrificiul, nu din cărți, ci din casele noastre. Generațiile care vin după noi nu vor mai ști. Pentru ei, naveta la 6 dimineața, frigul în fabrică și munca în trei schimburi vor fi doar povești din manualul de istorie, la fel cum e pentru noi războiul.

Și atunci rămâne întrebarea grea dacă noi, care am trăit lângă ei și le-am simțit oboseala, nu mai avem inimă să le dăm acum ce e al lor, ce să mai așteptăm de la cei care nici măcar nu i-au văzut.

Deputat neafiliat
Monica Ionescu

2 noiembrie 2026