Dincolo de constrângerile bugetare, există responsabilitatea morală și constituțională față de copiii cu dizabilități

Un sprijin financiar de 500 de lei pe an pentru un copil cu dizabilități nu reprezintă o sumă care să schimbe fundamental situația economică a unei familii. Poate însă exprima o schimbare necesară în modul în care statul își asumă responsabilitatea față de cei care au nevoie de protecție suplimentară, într-o societate în care demnitatea umană nu ar trebui să depindă de posibilitățile materiale ale părinților sau de resursele comunității în care s-a născut copilul.

În spatele fiecărui copil cu dizabilități se află o familie pentru care viața de zi cu zi presupune responsabilități pe care societatea le cunoaște prea puțin, eforturi care nu se încheie odată cu programul de lucru și preocupări care nu pot fi amânate până când împrejurările economice devin mai favorabile. Sunt părinți pentru care fiecare zi presupune reorganizarea permanentă a vieții profesionale și personale, pentru care timpul destinat odihnei devine timp consacrat îngrijirii, iar preocupările prezentului sunt însoțite de o întrebare adesea apăsătoare: ce se va întâmpla cu propriul copil atunci când nu îi vor mai putea oferi aceeași protecție?

Această realitate umană nu poate fi redusă la o categorie administrativă sau la o simplă evidență statistică, ea exprimă o formă de responsabilitate familială care presupune sacrificii materiale, afective și profesionale, dar și confruntarea permanentă cu limitele unui sistem social care nu reușește întotdeauna să răspundă în mod adecvat diversității nevoilor individuale și posibilităților reale ale familiilor.

De aceea, am considerat că solidaritatea socială trebuie să depășească dimensiunea declarativă și să se concretizeze prin măsuri legislative suplimentare, întemeiate pe recunoașterea unui principiu esențial, protecția copilului cu dizabilități nu poate rămâne exclusiv în responsabilitatea părinților. Pornind de la această convingere, am inițiat propunerea legislativă PL-x 625/2026, prin care am propus acordarea unui sprijin financiar anual de 500 de lei copiilor încadrați într-un grad de handicap, fără condiționarea acestuia de veniturile familiei și fără diferențieri în funcție de localitatea în care aceștia trăiesc.

Am urmărit ca această formă de sprijin să exprime un principiu fundamental pentru orice societate întemeiată pe respectarea drepturilor omului, protecția copilului trebuie să fie asigurată la nivel național, în condiții de egalitate de tratament. Demnitatea persoanei nu poate admite ierarhii bazate pe circumstanțele economice, geografice sau sociale ale existenței sale.
Diferențele dintre comunitățile locale, dintre posibilitățile financiare ale familiilor și dintre resursele instituțiilor publice nu ar trebui să se transforme în diferențe în ceea ce privește recunoașterea și exercitarea drepturilor fundamentale. Un copil cu dizabilități care trăiește într-o comunitate cu resurse limitate trebuie să beneficieze de aceeași considerație juridică și de aceeași protecție din partea statului ca un copil care locuiește într-o localitate cu posibilități economice mai mari. În această distincție dintre egalitatea formală și egalitatea efectivă se regăsește una dintre marile responsabilități ale legiuitorului. Nu este suficient ca drepturile să fie proclamate în acte normative dacă exercitarea lor rămâne profund influențată de împrejurări asupra cărora persoana vulnerabilă nu are nicio posibilitate de intervenție.

Sunt conștientă că sprijinul financiar propus nu poate compensa integral cheltuielile pentru îngrijire, terapii, recuperare, transport sau alte necesități care pot apărea în viața unui copil cu dizabilități. Nu am conceput această inițiativă ca pe o soluție exhaustivă la dificultățile cu care se confruntă familiile, însă ca pe o măsură suplimentară prin care statul își poate reafirma responsabilitatea și poate completa formele de protecție deja consacrate de legislația națională.

Uneori, semnificația unei decizii legislative depășește valoarea financiară imediată a beneficiului instituit. O asemenea decizie exprimă o anumită concepție despre relația dintre individ și comunitatea politică, despre limitele responsabilității private și despre obligațiile care trebuie asumate în mod colectiv.

Consider că protecția persoanelor vulnerabile reprezintă una dintre cele mai autentice expresii ale maturității democratice. O societate nu își demonstrează solidaritatea doar prin declarații de principiu, dar prin capacitatea instituțiilor sale de a transforma respectul pentru demnitatea umană în drepturi efective, accesibile și previzibile.

România traversează o perioadă în care responsabilitatea financiară, echilibrul bugetar și orientarea politicilor economice ocupă, în mod legitim, un loc central în dezbaterea publică. Instalarea noului Guvern oferă prilejul unei reflecții asupra priorităților sociale ale statului și asupra modului în care acestea pot fi armonizate cu exigențele unei administrări prudente a resurselor publice.

Privesc această etapă guvernamentală cu încrederea că dialogul instituțional dintre Parlament și Guvern poate facilita examinarea responsabilă a inițiativelor legislative care urmăresc consolidarea protecției sociale, fără ca dezbaterea asupra acestora să fie subordonată diferențelor de orientare politică.

Disciplina bugetară și solidaritatea socială nu sunt principii incompatibile. Dimpotrivă, responsabilitatea financiară își găsește deplina justificare atunci când contribuie la menținerea capacității statului de a-și îndeplini obligațiile constituționale, inclusiv pe cele privind protecția specială a copiilor și a persoanelor cu handicap.

Articolele 49 și 50 din Constituția României consacră responsabilități distincte ale statului în această materie, care depășesc caracterul conjunctural al politicilor guvernamentale. Aceste prevederi constituționale subliniază importanța protecției speciale a copiilor și a persoanelor cu handicap, precum și necesitatea unor măsuri adaptate nevoilor acestora.

În activitatea mea parlamentară, protecția copiilor și respectarea demnității persoanelor vulnerabile au reprezentat preocupări constante, concretizate prin inițiative legislative și prin susținerea unor soluții menite să consolideze drepturile persoanelor vulnerabile și responsabilitățile instituțiilor publice.

Nu consider că asemenea preocupări trebuie să aparțină exclusiv unei anumite orientări politice. Există obligații fundamentale ale statului care trebuie să asigure continuitate, indiferent de succesiunea majorităților parlamentare sau a formulelor guvernamentale, deoarece drepturile copilului și demnitatea persoanei nu pot fi subordonate alternanțelor politice.
Propunerea legislativă pe care am inițiat-o se află în prezent în procedură parlamentară la Camera Deputaților, care este Cameră decizională în acest caz. Susținerea ei reprezintă continuarea unei responsabilități asumate față de familiile care cunosc, din propria experiență, cât de mare poate fi distanța dintre recunoașterea unui drept și posibilitatea efectivă de a beneficia de protecția pe care acesta ar trebui să o ofere. Cred că adevărata solidaritate începe atunci când societatea înțelege că dificultățile cu care se confruntă o persoană nu pot fi privite cu indiferență doar pentru că nu sunt împărtășite de majoritate.

O comunitate politică își afirmă caracterul moral tocmai prin responsabilitatea pe care și-o asumă față de cei ale căror posibilități individuale nu sunt suficiente pentru a depăși singuri toate dificultățile existenței.

Îmi doresc ca inițiativa legislativă privind acordarea unui sprijin financiar anual de 500 de lei copiilor cu dizabilități să își continue parcursul parlamentar și să fie adoptată. Consider că protecția acestor copii nu trebuie să rămână exclusiv o responsabilitate familială, dar trebuie să exprime angajamentul juridic și moral al întregii societăți față de demnitatea fiecărei persoane.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui