Jurnal de festival. Fluviul oilor încă urcă muntele. Dar până când?

Calea Laptelui, de Dumitru Budrala, la Astra Film Festival

'Îmi prinzi mai bine funda în păr?', întreabă o fată în fața sălii Thalia din Sibiu. Maică-sa o privește preț de o secundă, apoi aranjează funda. E totul în regulă. Alături de cele două, îmbrăcat în port popular, alte câteva femei, în aceeași ținută, împărtășesc impresii. 'Și, toate bune? Ce mai e prin sat?'. Domnii, aflați la câțiva pași, tot în costum popular, erau și ei atenți la ținută: unu-și aranja cămașa, altul clopul. Ce voie bună și ce bucurie! Era 17:30 și încă nu se făcuse accesul în sala de cinema. Afară, o coadă regulamentară, întinsă de la intrarea în Sala Thalia și înșirată frumos, pe vreo douăzeci de metri, de-a lungul Celei mai frumoase străzi din Sibiu. 'Ce e cu coada asta?' se întreabă un trecător. 'Așteptăm să intrăm la film', vine răspunsul. Suntem la Astra Film Festival, ziua a șasea.

'Este o onoare să fii cioban'

De la 18:00 începea 'Calea Laptelui' în regia lui Dumitru Budrala, un film care aduce în prim-plan lumea ciobanilor, a vieților lor între momentele de acasă și perioadele în care plecau în transhumanță cu oile, munca enormă, dar și accente pe viața din sat, întâlniri și chiuituri. Un film care prezintă mai ales povestea unei familii, Pătru, Maria, Petrică și frații lui mai mici, pe care viața îi pune la treabă zi de zi. Ceea ce nu e lucru ușor.

Iar condiția principală este să-ți placă să trăiești pe munte, așa cum chiar Petrică, mâna dreaptă a tatălui său în lucrul cu oile, spune în film: 'Trebuie să-ți placă muntele, că dacă da, totul e simplu. Dacă nu, ți-e frică de tot ce produce natura. Dacă vine lupu', dacă vine ursu' Este o onoare să fii cioban, să înțelegi ce îi trebuie oii, să ai un dar de la Dumnezeu dat și să poți face asta'.

Am intrat prea rapid poate-n subiect? Aveți dreptate. Pentru că am avut parte înainte de proiecție de un moment muzical peste care nu se poate trece. MA RA MU a cântat despre dor și a transpus publicul în povestea din 'Calea Laptelui' și a Mariei, care-și aștepta soțul și fiul acasă, de la păstorit.

Publicul din sala neîncăpătoare de la Thalia s-a bucurat de acest film într-o ediție în care Astra Film Festival a dedicat o serie de filme temei Muntele viu. Și, nu întâmplător, anul 2026 este considerat oficial Anul Pajiștilor și Păstorilor. Astfel, spectatorii au văzut un crâmpei din povestea vieții de la sat și au râs la unison la glumele lui Pătru și Petrică.

Publicul i-a văzut și ascultat și live pe Maria, Pătru și Petrică, pentru că imediat după film a urmat Doctalk-ul 'Muntele viu', moderat de jurnalistul Vitalie Cojocari. Cine mai ține muntele viu și ce se întâmplă cu transhumanța la momentul actual au fost doar două dintre întrebările serii. Pe scenă, pentru a avea toate perspectivele poveștii, au fost invitați la discuție și regizorul Dumitru Budrala, dar și Ramona Duminicioiu, președintele Eco Ruralis.

Dumitru Budrala: 'Eu eram mic, miop și vedeam cum trece un fluviu, nu o turmă de oi'

'Înainte de a fi jurnalist, am fost și eu cioban. În familia mea am avut vreo 20 de oi și trebuia să mă duc și eu la păscut cu ele. Nu mi-a plăcut să fac asta, dar mi-a plăcut foarte mult de voi', a spus Vitalie Cojocari în deschiderea Doctalk-ului. Libertatea pe care o au păstorii acolo, pe munte, a fost un alt element care impresionează; ei nu sunt singuri, sunt liberi, mult mai liberi decât orășenii. Discuția a pornit de la ideea regizorală și a ajuns la povestea familiei și la transhumanța mică din zilele noastre. Dumitru Budrala și-a amintit cum, în copilărie, când treceau turmele de oi prin sat, avea senzația unui fluviu de oi, care doar își schimba cursul, în funcție de anotimp: ba spre munte, ba înapoi, spre șes: 'Eu eram mic, miop și vedeam cum trece un fluviu, nu o turmă de oi. Era fascinant!'.

Cât despre personajele din film, regizorul a spus: 'A fost o plăcere să fac acest film, îmi place munca pe teren, iar ei sunt o familie extraordinară. M-au impresionat prin relația cu muntele, iernatul n-ați văzut cum dorm în zăpadă, cum își fac de mâncare? Chiar dacă a fost aproape ucis de urs, Pătru și-a continuat munca cu aceeași pasiune, e fabulos'.

Prin acest film, Budrala și-a dorit să arate atât relația tată-fiu, drumurile lor și durerile, cât și portretul mamei și soției Maria și dorul ei. 'Puțină lume se gândește la mamele sau soțiile care rămân cu gospodăria sau cu copiii', a remarcat el.

Mihaela Miroiu: Maria, din Calea Laptelui 'e un alt fel de Penelopa, care ține lumea în picioare'

Profesoara Mihaela Miroiu, prezentă în sală, și-a arătat la rândul ei admirația pentru Maria și forța ei fantastică de a ține familia împreună:

'Văzând filmul, m-am gândit într-un fel la Odiseea unde, în centrul universului e un alt fel de Penelopa, care ține lumea în picioare, îi dă rosturi și e locul unde toți se întorc. Maria, ești unul dintre cele mai frumoase personaje feminine din cultura română! Ai o forță și Dumitru Budrala a reușit să vadă forța asta a ta'.

Transhumanța mare e moartă, acum există doar agricultura pastorală

Dincolo de fascinația față de film și universul transhumant fixat documentar, se nasc întrebări grele. De exemplu, câți păstori au mai rămas, dintre cei care fac transhumanță? Și ce urmează după? Ramona Duminicioiu (Eco Ruralis) a arătat că România este 'cea mai mare producătoare de carne de oaie din UE', 'agricultura noastră pastorală este vie comparativ cu alte țări din UE', iar păstorii 'sunt și veterinari, biologi, experți în meteorologie, în prelucrarea laptelui și în reziliență'.

Totuși, a punctat Dumitru Budrala, 'transhumanța mare, aceea cu drumuri lungi, de 5-6 săptămâni, e moartă. Cea filmată de mine în 1997 nu mai există. Acum avem doar agricultura asta pastorală, de mers o săptămână, poate două'.

Am aflat și cum se vede din Parlamentul European problema păstoritului, chiar de la Nicu Ștefănuță, vicepreședinte: 'Avem o problemă de limbă în acest moment - Bruxelles-ul consideră că oieritul și transhumanța sunt din trecut. Mai e și o problemă de comunicare - problema vaccinului. Eu sunt aici să găsesc o limbă comună'.

'Pătru are glumele sub clop'

Iar atunci când discuțiile păreau prea serioase pe scenă ori realitățile prea sumbre, Pătru, Maria și Petrică înseninau atmosfera prin glumele și șarmul lor: 'Are glumele sub clop' l-a tachinat tatăl pe fiu. Au glumit mult în film, au făcut-o și pe scenă. O seară presărată cu umor și bucurie, cu oameni simpli, dar atât de frumoși, față de care s-a simțit din plin recunoștința publicului.

De la lâna irosită la omul ghidat de un robot

Pentru ciobanii români, lâna e moștenire, responsabilitate și mijloc de trai. Dar ce reprezintă pentru Europa? O altă perspectivă a problemei păstorilor, mai precis locul lânii în economia și cultura europeană într-o Europă care se dorește a fi sustenabilă, a oferit un alt film prezentat ieri la Sala Thalia, 'Lână, om, oaie' (Walter Aigner / Austria / 2026). Mai mult de jumătate din lâna produsă în Europa este distrusă, în timp ce fibrele sintetice domină piața. O realitate sumbră pe care regizorul o analizează vorbind cu diverși oameni din industrie, din țări precum Elveția, Franța, Italia, Portugalia sau România.

'Pierdem proiecte mari care ajută fabricarea lânii. S-au închis recent un atelier de lână din Portugalia și două din Bulgaria (...) Mi-e mult mai ușor să fac acest film decât să lucrez cu lână, ceea ce am făcut timp de 25 de ani', mărturisește regizorul la sesiunea de Q&A de după proiecție.

Întrebat despre cea mai mare provocare de la filmări, Walter Aigner a precizat: 'Cea mai mare provocare a fost să îmi găsesc curajul să fac acest film, primul meu film. Deși am lucrat o viață întreagă în industrie, doar vorbind cu ciobani precum Adrian și Nicolae am realizat ce muncă imensă e acolo și ce complicat e să păstrezi peisajele autentice așa cum sunt'.

Cum e să ai un șef robot?

Trecem de la problema lână versus fibre sintetice la una de natură tehnologică - munca omului versus cea făcută de un robot. 'Cum să vorbești cu Lydia?' (Rusudan Gaprindashvili / Georgia, Germania) e povestea unui tânăr din Republica Moldova care lucrează într-un centru logistic din Germania, unde oamenii sunt ghidați pas cu pas de vocea unei inteligențe artificiale numite Lydia. Cum e să ai un șef robot și cum se transformă munca ta, dar și comunicarea, la un astfel de job?

La sesiunea de întrebări și răspunsuri de după vizionare, regizoarea a menționat cât de diferit era mediul de lucru având acest robot în preajmă: 'E atât de diferit când lucrezi cu oameni. Râzi, comunici, se creează comunități și prietenii. Acum, cu Lydia, era atât de multă singurătate'. A menționat și despre dificultatea de a intra să filmeze în centrul logistic, pentru care nu avusese aprobare de la început, ci doar ulterior, când a discutat cu cei care au realizat robotul și s-au arătat deschiși propunerii: 'Am semnat un NDA cu ambele companii, deci nu pot să ofer unele detalii și, de altfel, nici nu le-am putut filma', a menționat regizoarea.

Cum se transformă scrisorile bunicii în film documentar

Un alt film de ieri care a strâns multe întrebări la sesiunea de Q&A a fost 'Ultimele scrisori ale bunicii' (Olga Lucovnicova / România, Republica Moldova, Belgia, Olanda / 2025), film care spune chiar povestea regizoarei, pornită să descopere ce s-a întâmplat cu bunica ei și de ce a dispărut din viața lor în 1989, odată cu prăbușirea URSS-ului. Ani mai târziu, un pachet de scrisori uitate o aduce pe Olga, alături de tatăl ei, în Asha, un orășel din Munții Ural, pentru a-și cunoaște rudele și a dezlega un secret ascuns decenii la rând.

'Situația cu trecutul familiei mele a fost mereu foarte controversată. Tatăl meu se întorcea des la istoria mamei sale care s-a sinucis, dar mereu exista un moment când încercam eu să aflu mai multe detalii și el se tot oprea. Acel moment m-a făcut să caut mai mult () Tata a păstrat multe scrisori, multe au fost distruse El nici acum nu poate citi scrisorile mamei lui, îmi tot spune că aude vocea mamei lui, intonația ei Eu am citit prima scrisoare în 2020 și tot atunci am și decis să fac acest film', a precizat regizoarea.

Întrebată cum a perceput familia ei filmul, dar și cum a fost pentru ea să abordeze un subiect atât de personal, Olga a răspuns: 'E foarte greu să lucrezi cu propria familie, probabil va fi ultimul meu film autobiografic'. Cei care au ratat filmul îl mai pot vedea pe 24 octombrie, la Astra Film Cinema - https://astrafilm.ro/festival/film/ultimele-scrisori-ale-bunicii-1219836.

Ultima zi de AF Junior și DocStudentHUB și ultimele locuri la DocTalk-ul zilei

A continuat și programul Astra Film Junior, cu filme pentru toate cele trei categorii de vârstă, dar și cu un spectacol de teatru bonus pentru liceeni, 'Deșteptarea', în regia lui Bobi Pricop, bazat pe fapte reale despre adolescență și viața în online. Un spectacol despre cât de repede se poate schimba viața unui tânăr atunci când o imagine ajunge pe internet.

Și studenții din programul DocStudentHub au plecat mai bogați după masterclass-ul ținut de Liviu Țipuriță. Astăzi va fi ultima zi pentru ambele programe dedicate generațiilor tinere.

Și tot azi așteptăm cu nerăbdare DocTalk-ul 'Abandonul școlar în perspectiva falimentului statal', cu profesorul Mircea Miclea și consilierul prezidențial Radu Burnete. Moderator: Răzvan Petri. Detalii și bilete: https://astrafilm.ro/festival/program/doctalks/doctalk-57292.

Ne apropiem ușor, ușor de finalul ediției 33 Astra Film Festival, dar încă mai avem atât de multe de descoperit, de dezbătut, de reflectat.

Programul ultimelor zile, pe site: https://astrafilm.ro/festival/program.