România digitală și generația căreia i se promite viitorul, fără a i se oferi întreaga pregătire pentru a-l construi

Aproape jumătate dintre tinerii României, cu vârste cuprinse între 16 și 24 de ani, nu ating pragul competențelor digitale de bază, potrivit datelor Eurostat aferente anului 2025, publicate în iulie 2026.

Numai 53,3% dintre aceștia îndeplinesc criteriile europene, în timp ce media Uniunii Europene este de 74,6%, iar Danemarca și Cehia depășesc 90%. În spatele acestor procente se află o generație despre care vorbim cu admirație atunci când evocăm inteligența, creativitatea și capacitatea de adaptare a tinerilor, dar căreia nu i-am oferit întotdeauna condițiile educaționale necesare pentru a transforma aceste însușiri în competențe autentice.

Este profund nedrept ca insuficiențele unui sistem educațional să ajungă să fie interpretate drept limite ale generației pe care acesta avea îndatorirea să o formeze. Tinerii României nu sunt mai puțin inteligenți decât cei din Danemarca, Cehia sau din alte state europene, iar distanța dintre rezultatele lor nu poate fi explicată printr-o presupusă inferioritate intelectuală, ci trebuie cercetată pornind de la continuitatea politicilor educaționale, calitatea instruirii, pregătirea profesorilor și posibilitățile reale de învățare oferite fiecărui copil.

Există o contradicție pe care guvernările succesive ar fi trebuit să o examineze cu mult mai multă seriozitate. România dispune de una dintre infrastructurile performante de conectivitate fixă din Uniunea Europeană, însă această capacitate tehnologică nu se regăsește într-o pregătire digitală proporțională a populației. Am reușit să dezvoltăm mijloacele prin care informația circulă cu o viteză impresionantă, dar educația necesară pentru înțelegerea, interpretarea și utilizarea ei responsabilă continuă să prezinte insuficiențe considerabile.

Un adolescent poate utiliza zilnic rețelele sociale, poate comunica instantaneu cu persoane aflate la mii de kilometri și poate accesa un volum de informații inimaginabil pentru generațiile anterioare, fără să fi dobândit însă capacitatea de a verifica autenticitatea unei surse, de a recunoaște manipularea, de a-și proteja identitatea digitală sau de a utiliza tehnologia pentru rezolvarea unor probleme intelectuale și profesionale. Familiaritatea cu ecranul nu este echivalentă cu stăpânirea cunoașterii, iar această distincție ar fi trebuit să ocupe un loc central în concepția noastră despre educația contemporană.

Datele europene devin și mai îngrijorătoare atunci când privim dincolo de generația tânără. Potrivit evaluărilor pentru anul 2026, numai 31,84% dintre persoanele cu vârste între 16 și 74 de ani din România dețin cel puțin competențe digitale de bază. În același timp, specialiștii în tehnologia informației și comunicațiilor reprezentau, în 2025, doar 2,7% din totalul persoanelor ocupate, față de 5% media europeană. Aceste cifre exprimă dificultăți care privesc deopotrivă educația, calificarea profesională și capacitatea economiei românești de a participa la transformările tehnologice ale prezentului.

Mă preocupă îndeosebi ceea ce asemenea rezultate pot însemna pentru copiii și adolescenții din comunitățile rurale, pentru elevii ale căror familii nu dispun de resurse suficiente pentru pregătire suplimentară și pentru profesorii care încearcă să cultive interesul pentru cunoaștere în condiții materiale și pedagogice diferite de la o școală la alta. În județul Vaslui, ca în orice altă regiune a țării, educația digitală trebuie examinată prin ceea ce se întâmplă efectiv în sala de clasă, prin posibilitatea profesorului de a utiliza instrumentele moderne în activitatea didactică și prin libertatea intelectuală pe care copilul o dobândește în urma instruirii.

Pentru că un copil nu își alege localitatea în care se naște, posibilitățile materiale ale familiei sau resursele instituției școlare în care va învăța, iar dacă aceste împrejurări ajung să îi condiționeze pregătirea pentru profesiile viitorului, inegalitatea socială riscă să se reproducă printr-o nouă formă de diferențiere, mai puțin vizibilă, dar cu efecte asupra întregii sale existențe profesionale.

Raportul Comisiei Europene privind Deceniul digital 2026 arată că aproximativ 4,5 miliarde de euro din Planul Național de Redresare și Reziliență contribuie la transformarea digitală a României, finanțare care privește mai multe domenii ale economiei și administrației.

Amploarea acestor resurse face legitimă o întrebare de fond: în ce măsură strategiile de digitalizare au fost concepute și evaluate și prin capacitatea oamenilor de a beneficia intelectual și profesional de transformările finanțate?

Ani întregi, modernizarea a fost prezentată prin valoarea investițiilor, prin numărul echipamentelor și prin extinderea serviciilor electronice. Mult mai puțin a fost discutată calitatea relației dintre profesor, elev și tehnologie, deși aici se formează discernământul care îi permite viitorului adult să utilizeze instrumentele digitale fără să devină dependent de răspunsurile lor. Calculatorul poate facilita învățarea, însă profesorul este cel care cultivă întrebarea, îndoiala întemeiată, rigoarea argumentului și capacitatea de a deosebi adevărul de aparența lui.

O educație preocupată exclusiv de familiarizarea tehnică, fără cultivarea judecății critice, riscă să pregătească utilizatori ai unor instrumente extraordinare, dar insuficient înzestrați cu independența de gândire necesară pentru a le examina rezultatele. De aceea, consider că politica educațională a României trebuie judecată cu mai multă exigență decât o permit bilanțurile investițiilor și inventarele de echipamente.

Discrepanța de 21,3 puncte procentuale față de media europeană în privința competențelor digitale ale tinerilor reprezintă un rezultat care pune sub semnul întrebării eficacitatea priorităților asumate până în prezent și capacitatea lor de a răspunde transformărilor societății. Cea mai gravă consecință a unei educații insuficiente nu este ceea ce tânărul nu știe astăzi, dar ceea ce ar putea fi împiedicat să devină mâine. Atunci când aproape jumătate dintre tinerii unei țări nu ating nici măcar pragul competențelor digitale de bază, discuția despre modernizare trebuie să înceapă cu ceea ce le-a lipsit în anii formării și cu răspunderea politică pentru aceste lipsuri.

Viitorul nu aparține în mod automat generației care se naște într-o epocă a progresului tehnologic, el aparține celor cărora educația le-a cultivat puterea de a înțelege, de a judeca și de a crea, iar diferența dintre aceste două realități este tocmai ceea ce guvernările României au obligația să explice prin rezultatele politicilor lor educaționale.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui