Parlamentul României
Camera Deputaților

DECLARAȚIE DE PRESÃ

Costul vieții crește, veniturile își pierd valoarea. Contradicția dintre disciplina bugetară și demnitatea economică a cetățeanului

Un trai decent pentru o familie formată din doi adulți și doi copii costa, în septembrie 2025, cu 920 de lei mai mult pe lună decât în septembrie 2024, iar această diferență, departe de a reprezenta o simplă modificare a prețurilor, exprimă o degradare a raportului dintre veniturile populației și resursele necesare unei existențe demne, într-o societate în care obligațiile economice ale cetățeanului continuă să crească, în timp ce politicile de austeritate limitează posibilitatea recuperării pierderilor de putere de cumpărare.

Potrivit celor mai recente estimări publicate privind costul unui trai decent, valoarea coșului minim de consum pentru o familie formată din doi adulți și doi copii a crescut de la 10.450 de lei în septembrie 2024 la 11.370 de lei în septembrie 2025, ceea ce reprezintă o majorare de 920 de lei lunar, respectiv 11.040 de lei anual, echivalentul unei creșteri de 8,8%, diferență care reflectă accentuarea presiunii economice asupra veniturilor familiale și adâncirea discrepanței dintre resursele financiare disponibile și costurile necesare asigurării unui nivel de trai decent.

Această evoluție dobândește o semnificație politică și mai profundă în anul 2026, când salariile de bază ale personalului plătit din fonduri publice au fost, ca regulă, menținute la cuantumurile lunii decembrie 2025, în timp ce prețurile de consum au crescut cu încă 4,6% până în luna august, astfel încât conservarea nominală a remunerației nu a reprezentat șiconservarea valorii sale economice, dar a permis diminuarea progresivă a puterii de cumpărare.

Iar această deteriorare nu privește exclusiv persoanele ale căror venituri au fost înghețate, deoarece datele Institutului Național de Statistică arată că, în iulie 2026, deși câștigul salarial mediu net crescuse nominal cu 5,5% față de aceeași lună a anului precedent, puterea sa reală de cumpărare era mai mică cu 2,5%, demonstrând că majorarea unei remunerații nu constituie, prin ea însăși, o ameliorare a condițiilor de viață atunci când evoluția prețurilor depășește ritmul creșterii veniturilor.

În județul Vaslui, unde rata șomajului înregistrat ajungea, în august 2026, la 8,95%, comparativ cu media națională de 3,26%, această deteriorare a puterii de cumpărare dobândește o semnificație socială deosebită, întrucât creșterea costurilor necesare existenței se suprapune unor posibilități restrânse de ocupare și de obținere a unor venituri stabile, evidențiind una dintre contradicțiile fundamentale ale politicilor economice uniforme, aceea că obligațiile fiscale și presiunile inflaționiste afectează comunități ale căror resurse materiale și capacități de adaptare sunt profund inegale, iar egalitatea juridică a contribuabililor nu poate fi confundată cu egalitatea condițiilor lor economice, deoarece aceeași povară financiară poate reprezenta o constrângere suportabilă într-o regiune prosperă și o diminuare a securității materiale într-un județ în care vulnerabilitatea socială constituie deja o realitate statistică.

Consecințele acestei disproporții sunt vizibile și în evoluția consumului, întrucât primele opt luni ale anului 2026 au înregistrat o diminuare de 5,1% a volumului comerțului cu amănuntul, cu reduceri de 6,5% în cazul produselor nealimentare și de 4,2% pentru produsele alimentare, băuturi și tutun, evoluții care nu pot fi atribuite unei singure decizii fiscale, dar care justifică examinarea măsurii în care suprapunerea inflației, a obligațiilor fiscale și a constrângerilor asupra veniturilor contribuie la restrângerea cererii interne.

Majorarea fiscalității asupra consumului poate determina creșterea prețurilor suportate de cumpărători, limitarea veniturilor nominale în condiții inflaționiste reduce capacitatea reală de achiziție, iar diminuarea cererii poate afecta activitatea întreprinderilor și perspectivele investiționale, configurând o interdependență economică în care deciziile adoptate pentru consolidarea finanțelor publice trebuie evaluate inclusiv prin consecințele lor asupra capacității societății de a produce și de a consuma.

Din perspectivă filozofică, demnitatea umană nu poate fi desprinsă de condițiile materiale indispensabile exercitării libertății, deoarece autonomia individuală presupune nu numai recunoașterea juridică a drepturilor, dar și existența posibilităților economice de a le valorifica, iar o societate în care distanța dintre veniturile disponibile și costul necesităților fundamentale se adâncește este confruntată cu o restrângere a libertății reale, chiar și atunci când arhitectura sa formală de drepturi rămâne nemodificată.

Din perspectivă politică, responsabilitatea statului nu poate fi redusă la conservarea echilibrului contabil al finanțelor publice, întrucât legitimitatea autorității presupune și respectarea principiului echității distributive, ceea ce obligă orice guvernare să examineze dacă sacrificiile economice solicitate cetățenilor sunt proporționale cu posibilitățile acestora și dacă obiectivele consolidării bugetare sunt compatibile cu protejarea nivelului de trai.

Consider că responsabilitatea politică pentru diminuarea puterii de cumpărare nu poate fi suspendată de instabilitatea guvernamentală, întrucât efectele deciziilor fiscale și bugetare deja adoptate continuă să se manifeste asupra veniturilor populației, iar obligația instituțiilor statului de a examina proporționalitatea sarcinilor economice impuse cetățenilor subzistă independent de configurația puterii executive.

Parlamentul are responsabilitatea de a exercita un control riguros asupra consecințelor acestor politici, de a examina discrepanța dintre evoluția veniturilor nominale și creșterea costului unui trai decent și de a determina, prin instrumentele constituționale și parlamentare existente, în ce măsură consolidarea finanțelor publice este compatibilă cu protejarea puterii reale de cumpărare, întrucât disciplina bugetară nu poate dobândi legitimitate socială prin simpla conservare a echilibrului contabil, în absența unei evaluări a sacrificiilor materiale suportate de populație.

Un stat nu își poate revendica stabilitatea economică exclusiv prin echilibrul propriilor finanțe, atât timp cât veniturile cetățenilor își pierd valoarea, iar costul unei existențe decente continuă să crească, deoarece finalitatea constituțională a autorității publice nu este conservarea abstractă a indicatorilor bugetari, ci garantarea condițiilor în care demnitatea umană și libertatea economică pot fi exercitate efectiv.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui