Un program de guvernare nu poate prezenta continuitatea administrativă drept reformă politică

Programul de guvernare 2026 - 2028 al coaliției PNL, USR și UDMR reunește 372 de măsuri distribuite în 28 de capitole, însă dimensiunea unui document nu reprezintă, prin ea însăși, măsura unei viziuni de guvernare, după cum multiplicarea obiectivelor, a termenelor și a formulărilor programatice nu poate substitui obligația fundamentală a unui executiv de a spune cu precizie ce schimbă față de ceea ce există deja, ce continuă din politici începute anterior și ce rezultat nou își asumă în fața Parlamentului și a societății.

Citit cu această exigență, documentul ridică o întrebare politică mult mai serioasă decât aceea a numărului de măsuri promise, pentru că, în numeroase capitole, sunt așezate sub aceeași titulatură reforme propriu-zise, obligații juridice deja existente, proiecte finanțate și aflate în implementare, strategii aprobate anterior și simple continuări ale unor programe multianuale, fără ca diferența dintre ele să fie întotdeauna formulată cu claritatea pe care răspunderea guvernamentală o presupune.

Continuitatea administrativă nu este, desigur, un defect, fiindcă statul nu poate fi reinventat odată cu fiecare majoritate politică, iar proiectele utile trebuie continuate indiferent cine exercită temporar puterea executivă, însă tocmai din acest motiv un program de guvernare riguros trebuie să separe ceea ce primește spre administrare de ceea ce creează prin propria opțiune politică, altfel riscul este ca o obligație veche să fie prezentată drept angajament nou, iar executarea unei politici deja asumate să fie contabilizată drept reformă.

În capitolul referitor la administrația publică sunt reluate investiții, programe și procese instituționale care preced actualul executiv, iar în educație sunt prezentate drept priorități continuarea mecanismelor de reducere a abandonului școlar, utilizarea instrumentelor deja construite prin PNRR și operaționalizarea unor structuri aflate deja în arhitectura politicilor educaționale, ceea ce nu înseamnă că asemenea intervenții nu trebuie continuate, dar că ele trebuie prezentate onest drept ceea ce sunt, cu precizarea stadiului în care au fost preluate, a finanțării existente și a rezultatului suplimentar pe care actualul Guvern și-l asumă.

Aceeași observație se poate formula pentru digitalizare, unde sunt reluate obiective privind infrastructura de Cloud, interoperabilitatea și serviciile publice digitale, pentru sănătate, unde programul continuă politici privind prevenția, oncologia, digitalizarea și reorganizarea serviciilor medicale, precum și pentru investițiile finanțate din fonduri europene, unde documentul însuși vorbește în repetate rânduri despre finalizare, accelerare, operaționalizare și continuare, verbe care indică în mod firesc existența unei construcții instituționale anterioare și care ar trebui însoțite de un bilanț al ceea ce s-a realizat până la momentul preluării guvernării.

Dar această dificultate devine cu adevărat sensibilă în capitolul dedicat muncii, locuirii și protecției sociale, pentru că aici nu discutăm doar despre indicatori administrativi ori despre calendare investiționale, ci despre raportul dintre stat și persoana aflată în vulnerabilitate, despre condițiile în care drepturile sociale sunt acordate, despre modul în care șomerii sunt integrați profesional, despre dizabilitate, despre serviciile comunitare, despre seniori și despre responsabilitatea constituțională a statului de a proteja demnitatea umană atunci când autonomia individuală este diminuată de sărăcie, boală, dizabilitate sau excluziune.

Programul Ministerului Muncii enumeră activarea șomerilor, integrarea beneficiarilor de venit minim de incluziune, dezvoltarea serviciilor comunitare integrate în 2.000 de comunități rurale, continuarea dezinstituționalizării persoanelor cu dizabilități, finalizarea Sistemului Național Integrat de Asistență Socială, centre destinate persoanelor vârstnice și o nouă lege privind locuințele sociale, însă tocmai aici Guvernul trebuie să explice riguros care dintre aceste instrumente reprezintă politici nou instituite și care sunt continuări ale unor mecanisme juridice, programe sau investiții aflate deja în desfășurare.

O asemenea clarificare nu este una semantică, însă una de responsabilitate politică, deoarece între a crea o politică publică și a continua executarea unei obligații existente există o diferență esențială, iar cetățeanul are dreptul să știe nu doar ce promite Guvernul, dar și de unde pornește, ce găsește deja construit, ce nu a funcționat, ce modifică și ce rezultat măsurabil își asumă până la sfârșitul mandatului.

În materia protecției sociale, această exigență trebuie să fie cu atât mai severă cu cât limbajul despre 'activare', 'eficientizare' și reducerea dependenței de prestațiile sociale poate deveni, dacă nu este însoțit de criterii juridice precise și de garanții suficiente, o filozofie administrativă în care vulnerabilitatea ajunge confundată cu lipsa de voință, iar dreptul social este privit nu ca expresie a solidarității constituționale, dar ca o cheltuială care trebuie justificată permanent de beneficiar.

Statul social nu are menirea de a conserva dependența, dar nici dreptul de a transforma protecția într-o formă de suspiciune asupra celui vulnerabil, deoarece libertatea reală nu începe acolo unde statul retrage sprijinul, ci acolo unde omul dobândește efectiv posibilitatea de a trăi autonom, de a munci atunci când poate, de a beneficia de servicii atunci când are nevoie și de a nu fi abandonat atunci când circumstanțe obiective îi limitează capacitatea de a se proteja singur.

Din această perspectivă, întrebarea pe care Programul de guvernare 2026 - 2028 trebuie să o suporte nu este dacă cele 372 de măsuri sunt bine formulate, dar câte dintre ele reprezintă o schimbare autentică față de arhitectura normativă și instituțională existentă, câte sunt continuări asumate ale unor politici anterioare și câte sunt simple obligații ale administrației prezentate sub forma unei promisiuni politice.

Guvernului condus de Siegfried-Vasile Mureșan îi revine, prin urmare, obligația de a prezenta pentru fiecare angajament major ceea ce exista la momentul preluării mandatului, temeiul juridic aplicabil, stadiul administrativ și financiar, elementul realmente nou introdus prin actualul program și rezultatul verificabil care va permite, la sfârșitul perioadei de guvernare, să distingem între reformă, continuitate și simpla reiterare a unor obligații deja asumate de stat. Pentru că un program de guvernare devine credibil nu atunci când promite mult, ci atunci când poate demonstra cu exactitate ce anume schimbă față de ceea ce exista deja.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui