Egalitatea juridică nu poate însemna indiferență față de diferența reală

Dreptul devine nedrept atunci când aplică aceeași măsură unor realități profund inegale, iar protecția persoanei vulnerabile își pierde substanța atunci când rămâne o formulă solemnă a legii, fără capacitatea de a modifica în mod efectiv raportul dintre cetățean și obligațiile pe care statul i le impune, pentru că egalitatea autentică nu presupune uniformitate, dar discernământul juridic de a recunoaște situațiile în care diferența de tratament este chiar condiția echității.

Din această perspectivă am inițiat și am susținut PL-x nr. 575/2026, Propunerea legislativă pentru modificarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, prin care am urmărit consolidarea protecției fiscale acordate persoanelor cu handicap grav și accentuat și reprezentanților legali ai acestora, inițiativa fiind înregistrată în procedura legislativă a Camerei Deputaților, unde sunt inițiatoare.

Propunerea prevede, pentru persoanele cu handicap grav și reprezentanții legali ai acestora, scutirea integrală de la plata principalelor impozite locale aferente clădirii, terenului și unui mijloc de transport cu capacitate cilindrică sub 2.000 cm cubi, iar pentru persoanele cu handicap accentuat și reprezentanții lor legali instituie o reducere de 80 la sută a obligațiilor fiscale corespunzătoare, realizând astfel o diferențiere care nu pornește de la ideea privilegiului, dar de la recunoașterea juridică a unei situații obiectiv diferite.

Am susținut această construcție legislativă deoarece fiscalitatea nu poate fi desprinsă de condiția concretă a persoanei asupra căreia produce efecte, iar atunci când dizabilitatea gravă sau accentuată limitează autonomia individuală și presupune cheltuieli, dependențe și nevoi suplimentare, aplicarea nediferențiată a acelorași sarcini fiscale poate conserva o egalitate exclusiv formală, fără a răspunde diferențelor materiale care definesc existența contribuabilului.

Locuința, terenul aferent acesteia sau mijlocul de transport nu reprezintă, pentru numeroase persoane cu dizabilități, simple elemente ale patrimoniului individual, deoarece pot constitui infrastructura minimală a autonomiei personale, a accesului la tratament, la recuperare, la educație, la activitate profesională și la relațiile sociale, iar dreptul fiscal nu ar trebui să ignore funcția particulară pe care asemenea bunuri o dobândesc atunci când libertatea de mișcare și independența persoanei sunt deja limitate de o condiție pe care aceasta nu a ales-o.

La 23 septembrie 2026, am susținut această inițiativă în cadrul Comisiei pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați a Camerei Deputaților, comisie din care fac parte, iar propunerea a obținut aviz favorabil, ceea ce permite continuarea examinării sale parlamentare din perspectiva unei întrebări care depășește calculul fiscal propriu-zis și privește felul în care statul înțelege să dea conținut juridic principiului protecției persoanei aflate într-o situație de vulnerabilitate.

Nu am conceput această inițiativă ca pe o derogare lipsită de criteriu, ci ca pe o diferențiere normativă întemeiată tocmai pe existența unor grade distincte de handicap, motiv pentru care soluția propusă separă regimul aplicabil handicapului grav de cel aplicabil handicapului accentuat și încearcă să stabilească o proporție între intensitatea limitărilor recunoscute juridic și întinderea facilității fiscale acordate.

În fond, problema pe care această propunere o aduce în fața Parlamentului este mai profundă decât aceea a unei scutiri sau a unei reduceri de impozit, deoarece privește însăși concepția despre egalitate pe care alegem să o transpunem în lege, o egalitate mecanică, în care aceeași obligație este aplicată indiferent de condiția concretă a persoanei, sau o egalitate substanțială, în care norma are capacitatea de a observa diferența fără a transforma diferența în inferioritate.

O societate nu poate pretinde că respectă demnitatea persoanei dacă recunoaște juridic vulnerabilitatea, dar continuă să o trateze fiscal ca și cum această diferență nu ar exista, pentru că adevărata egalitate nu se măsoară prin uniformitatea obligațiilor, dar prin capacitatea legii de a distinge între ceea ce este formal identic și ceea ce este, în realitatea vieții, profund diferit, iar o lege dreaptă nu privește fiecare existență prin aceeași lentilă, ci înțelege momentul în care diferența de tratament devine condiția însăși a echității.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui

București, 25 septembrie 2026