O taxă impusă în 2022, o corecție amânată până în 2026

În anul 2022, Guvernul condus de Nicolae Ciucă a introdus, prin Ordonanța Guvernului nr. 16/2022, supraimpozitarea contractelor individuale de muncă cu timp parțial, obligând angajatorii, în condițiile stabilite de Codul fiscal, să suporte contribuții sociale raportate la salariul minim aferent unei norme întregi chiar și atunci când raportul de muncă presupunea două sau patru ore de activitate.

În 2023, a fost depusă în Parlament inițiativa legislativă prin care această formulă fiscală urma să fie corectată, însă suntem astăzi în 2026, la aproape patru ani de la introducerea măsurii și la trei ani de la apariția soluției legislative, iar Camera Deputaților a ajuns abia acum la dezbaterea în plen a revenirii la o fiscalitate proporțională cu venitul efectiv realizat.

Aceasta este cronologia pe care niciun discurs despre protejarea antreprenorilor, stimularea contractelor legale sau combaterea muncii nedeclarate nu o poate șterge, pentru că o politică fiscală nu devine corectă prin trecerea timpului și nici responsabilitatea politică nu dispare doar pentru că, după câțiva ani, aceeași formațiune politică începe să susțină contrariul soluției pe care a girat-o atunci când se afla la conducerea Guvernului.

Ieri, în plenul Camerei Deputaților, reprezentanți ai Partidului Național Liberal au vorbit despre necesitatea reducerii poverii fiscale asupra angajatorilor, despre protejarea inițiativei private și despre riscul ca o taxare disproporționată a muncii cu timp parțial să împingă o parte dintre raporturile de muncă în afara legalității. Exact aceste argumente obligă însă PNL să răspundă unei întrebări elementare: dacă în 2026 considerați că această formulă fiscală descurajează angajarea legală și afectează antreprenorii, de ce a fost introdusă în 2022 de Guvernul condus de Nicolae Ciucă și de ce a fost nevoie de aproape patru ani pentru a ajunge la concluzia pe care astăzi o prezentați drept expresie a responsabilității economice?

Mai mult decât atât, inițiativa legislativă discutată acum nu a apărut în 2026, sub presiunea unei situații nou descoperite, ci datează din 2023. Este vorba despre proiectul PL-x 352/2023, inițiat de parlamentari PNL și care urmărește ca, în cazul contractelor individuale de muncă cu timp parțial, contribuțiile de asigurări sociale și de sănătate să fie calculate în funcție de venitul efectiv realizat, nu prin raportare la salariul minim brut pe țară.

Asta înseamnă că Parlamentul a avut de ani de zile în față o propunere de corectare a unei formule fiscale contestate încă din momentul aplicării sale, iar faptul că dezbaterea ajunge abia acum în plen nu poate fi prezentat ca dovada unei revelații politice recente, ci mai curând ca măsura unei întârzieri pentru care cineva trebuie să își asume răspunderea.

În 2022, justificarea oficială a supraimpozitării contractelor cu timp parțial era combaterea muncii nedeclarate și eliminarea situațiilor în care un contract de două sau patru ore putea ascunde, în realitate, o activitate prestată pe durata unei norme întregi. Problema este că această prezumție generalizată a transferat asupra angajatorilor și salariaților care respectă legea costul unei fraude pe care statul ar fi trebuit să o identifice individual, prin control, inspecție și sancțiune, nu printr-un mecanism fiscal care tratează preventiv orice contract cu timp parțial ca pe o posibilă abatere.

Iar datele oficiale ale Inspecției Muncii nu permit transformarea acelei politici într-un succes incontestabil al combaterii muncii nedeclarate. În 2025, de exemplu, au fost depistate 14.798 de persoane care prestau muncă nedeclarată, dintre care 808 persoane erau primite la muncă în afara programului stabilit în contractele individuale de muncă cu timp parțial. Datele oficiale arată, așadar, că fenomenul a continuat să existe și să fie identificat în număr semnificativ, în pofida mecanismului fiscal introdus în 2022.

Nu afirm că aceste cifre demonstrează, prin ele însele, că supraimpozitarea a produs munca nedeclarată, pentru că o asemenea concluzie ar necesita o analiză economică și statistică distinctă. Ele sunt însă suficiente pentru a respinge ideea potrivit căreia mecanismul introdus în 2022 ar fi rezolvat problema pe care pretindea că o soluționează și pentru a arăta că, după ani de aplicare, statul se întoarce exact la întrebarea pe care ar fi trebuit să și-o pună înainte de adoptarea măsurii: este legitim să taxezi suplimentar un contract legal doar pentru că există riscul ca altcineva, în altă situație, să încalce legea?

Un contract de patru ore trebuie tratat fiscal potrivit venitului și timpului de muncă pentru care a fost încheiat, iar frauda trebuie cercetată și sancționată acolo unde există, nu presupusă în mod general și transformată într-o obligație fiscală suplimentară suportată inclusiv de cei care respectă legea. Statul de drept nu funcționează prin prezumția colectivă de vinovăție fiscală, ci prin individualizarea răspunderii și proporționalitatea obligației.

De aceea, voi susține eliminarea acestei formule fiscale, dar nu pot accepta ca o corecție făcută în 2026 unei măsuri introduse în 2022, printr-o inițiativă depusă încă din 2023, să fie prezentată astăzi drept dovada unei consecvențe politice în apărarea antreprenorilor, câtă vreme tocmai această succesiune de date arată că mediul economic a fost obligat să suporte ani de zile efectele unei soluții pe care acum chiar cei care au susținut eliminarea ei ajung să o prezinte drept o anomalie fiscală.

Suntem în 2026, discutăm o inițiativă legislativă din 2023, care încearcă să repare o măsură fiscală introdusă în 2022, iar această cronologie spune mai mult decât orice discurs despre grija față de antreprenori.

PNL poate vota pentru eliminarea supraimpozitării contractelor part-time, iar această corecție trebuie făcută, dar nu poate transforma o măsură introdusă sub guvernarea pe care a condus-o, o întârziere de ani de zile și o revenire tardivă la proporționalitatea fiscală într-un merit politic propriu.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui

15 septembrie 2026