Avram Iancu, dreptatea națională și răspunderea statului în fața cetățeanului

La 154 de ani de la moartea lui Avram Iancu, memoria Crăișorului Munților păstrează forța unui imperativ istoric, niciun popor nu poate fi condamnat la inferioritate juridică, la tăcere politică ori la înstrăinare față de propriul destin, după cum niciun stat nu își poate conserva legitimitatea atunci când drepturile proclamate prin lege sunt golite de substanță prin modul în care este exercitată puterea.

Născut în 1824, la Vidra de Sus, și format în studiul dreptului, Avram Iancu a aparținut generației care a conferit Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania o dimensiune națională și socială decisivă. El a înțeles că libertatea individuală rămâne incompletă atunci când comunitatea națională căreia îi aparții este lipsită de reprezentare, de egalitate juridică și de posibilitatea de a participa la hotărârile care îi determină existența. În acțiunea sa, interesul individual s-a retras în fața datoriei istorice. Avram Iancu a dat expresie politică aspirației românilor transilvăneni de a ieși din condiția unei majorități demografice lipsite de recunoaștere politică deplină, de egalitate civică și de reprezentare corespunzătoare în structurile puterii. Măreția sa morală rezidă în asumarea destinului colectiv ca datorie personală, dusă până la sacrificiu.

Pentru românii din Munții Apuseni, el a fost conducător, apărător și exponent politic, pentru istoria națională, a devenit expresia unei conștiințe care a refuzat să confunde dominația cu ordinea, supunerea cu pacea și perpetuarea nedreptății cu legitimitatea acesteia. Pregătirea juridică i-a oferit înțelegerea mecanismelor dreptului, iar realitatea epocii l-a obligat să apere prin faptă ceea ce ordinea juridică refuza încă să recunoască. Lupta sa aparține unei epoci încheiate, însă întrebarea pe care o adresează istoriei politice rămâne actuală: ce valoare are un drept atunci când titularul său nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l exercita?

Constituția României definește țara noastră drept stat de drept, democratic și social și așază demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic printre valorile sale supreme. Ea consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, dreptul la muncă, protecția socială a muncii și obligația statului de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială care să asigure cetățenilor un nivel de trai decent. Aceste dispoziții constituționale nu reprezintă simple formulări solemne, ele instituie atât limite pentru exercitarea puterii, cât și obligații pentru autoritățile publice. Drepturile nu devin efective prin simpla lor înscriere în Constituție, dar prin instituții funcționale, politici publice, resurse bugetare și decizii administrative care le conferă eficacitate în existența concretă a cetățeanului.

Țara traversează o perioadă în care instabilitatea politică se suprapune presiunilor economice, exigențelor reducerii deficitului bugetar, creșterii costurilor și diminuării puterii de cumpărare. Într-un asemenea context, incertitudinea politică și întârzierile în adoptarea unor decizii publice coerente afectează capacitatea statului de a răspunde predictibil unor probleme care privesc finanțarea serviciilor publice și protecția celor mai expuși consecințelor dezechilibrelor economice.

Disciplina financiară este necesară, însă nu poate dobândi autoritate morală atunci când sacrificiul este cerut cu precădere acelora care dispun de cele mai puține mijloace de apărare. Reducerea deficitului nu poate deveni un pretext pentru diminuarea nejustificată a protecției sociale, pentru neplata sau subevaluarea muncii, pentru subfinanțarea serviciilor medicale esențiale ori pentru transferarea disproporționată a costurilor guvernării asupra familiilor ale căror venituri sunt deja erodate de inflație și de creșterea prețurilor bunurilor și serviciilor indispensabile.

Un stat social nu este definit prin generozitatea ocazională a puterii, ci printr-o ordine juridică și instituțională în care demnitatea omului nu devine dependentă de conjunctura politică sau bugetară. Echilibrul finanțelor publice trebuie restabilit prin competență, responsabilitate, prioritizarea cheltuielilor și justa distribuire a sarcinilor, fără ca ajustarea fiscală să golească de conținut protecția pe care statul o datorează cetățeanului.

Avram Iancu a apărat dreptul unei comunități de a nu fi administrată fără reprezentare și de a nu suporta o ordine politică în alcătuirea căreia voința sa nu era recunoscută. Această lecție capătă o semnificație severă într-un prezent în care cetățenilor li se cer sacrificii economice, în timp ce răspunderea pentru deciziile publice care au contribuit la apariția unor dezechilibre este rareori individualizată și, uneori, se pierde în succesiunea funcțiilor și în trecerea timpului.

Memoria lui Avram Iancu obligă puterea să nu confunde autoritatea cu dominația și necesitatea economică cu suspendarea dreptății sociale. Nicio rațiune bugetară nu poate justifica o ordine în care cetățeanului i se cere să suporte consecințele unor decizii greșite, în timp ce cei care le-au adoptat rămân în afara oricărei forme efective de răspundere politică, administrativă sau juridică, după caz.

Mormântul lui Avram Iancu de la Țebea păstrează mărturia unei epoci în care existența politică a românilor din Transilvania a fost apărată cu prețul libertății, al suferinței și al sacrificiului personal. Respectul datorat acestei memorii cere mai mult decât solemnitate, cere fidelitate față de dreptate, egalitate și demnitatea persoanei. O națiune își cinstește eroii atunci când principiile pentru care aceștia au luptat dobândesc autoritate în viața fiecărui cetățean.

Moștenirea lui Avram Iancu ne amintește că libertatea trebuie apărată prin lege, dreptatea prin răspundere, iar demnitatea națională printr-un stat care nu își abandonează cetățenii atunci când costul guvernării devine greu de purtat. Aceasta este, în fond, măsura adevăratei puteri a statului, nu cât de mult poate cere cetățeanului, dar cât de mult este capabil să îi garanteze dreptul, demnitatea și șansa de a-și construi propriul destin.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui

14 septembrie 2026