Decarbonizarea industriei europene nu poate fi finanțată prin fragilizarea industriei românești

Nu contest obiectivul european al reducerii emisiilor și al modernizării tehnologice, contest însă modul în care este construită această tranziție atunci când costurile sunt certe, obligațiile sunt obligatorii, iar garanțiile privind accesul industriei românești la resursele mobilizate rămân insuficiente.

O economie europeană care refuză transformarea tehnologică riscă să își piardă competitivitatea, dar o economie care își reduce capacitatea industrială în numele tranziției își pierde producția, locurile de muncă, competența tehnologică, veniturile fiscale și o parte din autonomia economică. Aceasta este problema reală pe care o avem de discutat la Bruxelles, nu dacă Europa se decarbonizează, dar cine suportă costul acestei transformări, cine beneficiază de resursele mobilizate și ce se întâmplă cu industria statelor membre care pornesc de la poziții economice diferite.

Propunerea Comisiei Europene privind Fondul temporar pentru decarbonizare pornește de la o problemă economică reală. Pe măsură ce alocările gratuite de certificate de emisii sunt reduse pentru sectoarele acoperite de CBAM, industrii precum fierul și oțelul, aluminiul sau îngrășămintele sunt tot mai expuse riscului de pierdere a competitivității și de relocare a producției. Fondul este conceput tocmai pentru a sprijini temporar industria europeană în procesul de decarbonizare și pentru a limita acest risc. În forma propusă de Comisie, finanțarea este legată de veniturile generate prin CBAM, 25% urmând să provină din contribuțiile statelor membre aferente veniturilor din certificatele CBAM pentru anii 2026 și 2027, în timp ce 75% reprezintă o resursă proprie a Uniunii Europene.

În aceste condiții, întrebarea este legitimă și nu mai poate fi evitată: care este contribuția financiară a României și care este capacitatea reală a industriei românești de a beneficia de acest mecanism? Nu putem accepta o arhitectură europeană în care contribuția financiară este certă, obligațiile climatice sunt obligatorii, iar accesul efectiv la resurse depinde de criterii care pot favoriza economiile cu o capacitate financiară și administrativă deja superioară.

Această preocupare nu este una conjuncturală și nici o construcție politică fără fundament instituțional. Prin Hotărârea nr. 68 din 14 aprilie 2026, Senatul României a solicitat o distribuție geografică echitabilă a resurselor, evitarea concentrării fondurilor într-un număr redus de state membre și acces efectiv inclusiv pentru statele cu o capacitate administrativă mai redusă. De asemenea, Senatul a atras atenția asupra riscului ca avantajele să se concentreze în economiile care dispun deja de o capacitate financiară superioară.

Această poziție trebuie apărată în mod consecvent în negocierile europene. Egalitatea juridică dintre state nu înseamnă automat echitate economică, diferențele de acces la capital, costurile de finanțare, infrastructura energetică, dimensiunea companiilor, capacitatea administrativă și posibilitatea de cofinanțare pot determina capacitatea reală a fiecărei economii de a utiliza un instrument european de sprijin. Nu putem compara capacitatea de investiție a industriei românești cu aceea a marilor economii occidentale ignorând aceste diferențe și apoi să prezentăm rezultatul unei competiții inegale drept expresia suficientă a solidarității europene.

O problemă la fel de importantă este energia. Competitivitatea industriei nu poate fi separată de costul energiei. Decarbonizarea oțelului, aluminiului, îngrășămintelor și a altor industrii energointensive nu înseamnă doar tehnologii noi, înseamnă energie competitivă, infrastructură de transport și distribuție, capacități de producție, stocare, securitatea aprovizionării și acces la contracte energetice pe termen lung. România dispune de producție nucleară, hidroenergie, gaze naturale și un potențial important pentru dezvoltarea surselor regenerabile, dar existența acestor resurse nu reprezintă, în sine, o politică industrială. Avantajul energetic devine avantaj competitiv numai atunci când se transformă în energie predictibilă și accesibilă pentru industrie, în infrastructură și în condiții care permit investiții productive pe termen lung.

La fel de important este faptul că CBAM nu rezolvă singur problema competitivității. Mecanismul poate corecta o parte din diferența dintre producătorii europeni și importurile provenite din state cu standarde climatice mai reduse, dar producătorul european rămâne expus pe piețele terțe, unde concurenții săi pot beneficia de costuri de carbon și de energie mult mai mici. Aici apare riscul cel mai mare, ca decarbonizarea să nu mai însemne modernizarea industriei europene, dar mutarea acesteia în afara Europei. Dacă o fabrică se închide în România, iar producția este mutată într-o jurisdicție cu standarde climatice mai reduse, emisiile nu dispar, se schimbă doar locul în care sunt produse. În schimb, România pierde producție, locuri de muncă, venituri fiscale, competență tehnologică și capacitate industrială.

Uniunea Europeană poate ajunge astfel să își reducă emisiile teritoriale, în timp ce emisiile încorporate în produsele importate continuă să existe. Aceasta nu este decarbonizare industrială, este externalizarea producției și a emisiilor. Din același motiv, banii publici destinați decarbonizării trebuie să producă rezultate economice verificabile. Nu poate fi justificată finanțarea modernizării unei capacități industriale dacă, după realizarea investiției, producția este transferată într-o altă jurisdicție. Contribuabilul nu poate finanța modernizarea unei fabrici pentru ca, ulterior, producția și locurile de muncă să plece în altă parte.

Sprijinul public trebuie să fie legat de menținerea activității productive, de păstrarea capacității industriale și de rezultate concrete în materie de investiții, tehnologie și locuri de muncă. Decarbonizarea finanțată din bani publici trebuie să producă mai multă competitivitate, nu mai puțină producție.

În același timp, existența unui fond european nu poate substitui o politică industrială națională. Prin PNRR și prin legislația europeană aplicabilă, România și-a asumat deja obligații importante privind tranziția energetică și reducerea emisiilor. Cu cât aceste obligații sunt mai mari, cu atât mai importantă este existența unor instrumente economice care să transforme costul tranziției în investiții, productivitate, tehnologie și competitivitate. Altfel, riscăm să contabilizăm reducerea emisiilor separat de pierderea capacității industriale.

În acest moment, dosarul Fondului temporar pentru decarbonizare se află în prima lectură în Parlamentul European.

Dezbaterea are loc astăzi, 14 septembrie, la Strasbourg, iar votul în plen este programat pentru 15 septembrie. Votul europarlamentarilor români va fi, prin urmare, mai mult decât o declarație de principiu, va fi o opțiune politică verificabilă. Europarlamentarii români trebuie să explice public ce amendamente susțin, ce garanții au obținut pentru accesul industriei românești la fond, cum este prevenită concentrarea resurselor în economiile cu cea mai mare capacitate financiară și ce instrumente sunt prevăzute pentru protejarea industriilor expuse relocării.

La fel de important, Guvernul României, chiar aflat în interimat, nu este eliberat de responsabilitatea reprezentării intereselor economice ale țării. Interimatul guvernamental nu înseamnă interese naționale interimare, este necesară prezentarea publică a estimării contribuției României, a metodologiei de calcul, a sectoarelor și instalațiilor industriale care ar putea beneficia de mecanism, a poziției susținute în Consiliu și a strategiei privind competitivitatea industriei energointensive.

Nu este suficient să spunem că susținem tranziția verde, trebuie să putem spune ce obține economia românească din această tranziție. Câte capacități industriale vor fi modernizate? Ce investiții vor fi atrase? Câte locuri de muncă vor fi menținute? Cât din costul tranziției va fi transformat în tehnologie și productivitate și, în cele din urmă, ce va câștiga cetățeanul român? Pentru că cetățeanului nu îi putem cere să plătească o tranziție al cărei rezultat este energie mai scumpă, producție industrială mai mică, dependență mai mare de importuri și pierderea locurilor de muncă.

România nu trebuie pusă să aleagă între mediu și industrie, pentru că aceasta este o falsă opoziție, trebuie să impună o politică în care decarbonizarea se realizează prin investiție, nu prin închidere, reducerea emisiilor prin tehnologie, nu prin exportarea producției, iar integrarea europeană prin consolidarea capacității industriale, nu prin transformarea economiei românești într-un consumator al tehnologiilor și produselor fabricate în altă parte.

De aceea, înaintea votului de mâine de la Strasbourg, europarlamentarii români și Guvernul trebuie să spună public ce garanții au obținut pentru industria României, ce amendamente susțin și prin ce mecanisme vor împiedica transformarea decarbonizării europene într-un proces de dezindustrializare a economiei românești.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui

14 septembrie 2026