Austeritatea ca probă morală a puterii

Nouă lei și șaptezeci și trei de bani pe zi reprezintă, prin raportare la treizeci de zile, alocația pe care statul o acordă unui copil cu vârsta între 2 și 18 ani, patruzeci și doi de lei și șaptezeci de bani reprezintă echivalentul zilnic al venitului unui pensionar aflat la nivelul indemnizației sociale, iar douăzeci și doi de lei sunt destinați hranei zilnice a unui pacient internat într-un spital public. Aceste trei cifre nu descriu excepții sociale, ci limitele financiare în interiorul cărora statul român definește, pentru milioane de oameni, copilăria, bătrânețea și vulnerabilitatea produsă de boală.

În aceeași țară în care copilăria este măsurată în câțiva lei pe zi, bătrânețea în venituri care abia mai păstrează aparența unei existențe autonome, iar boala în rații financiare calculate până la ultimul leu, conducerea Partidului Național Liberal s-a reunit la Mamaia, însoțită de imaginea unei abundențe ostentative, cu șampanie și un tort monumental, proiectând figura unei puteri care pare să fi separat definitiv austeritatea pe care o prescrie societății de propriul său mod de existență, ca și cum restrângerea, renunțarea și insecuritatea materială ar aparține exclusiv celor guvernați, în timp ce celor care decid le-ar reveni numai prerogativa de a administra, de la distanță, consecințele.

Nu tortul este problema, după cum nici șampania nu poate constitui, în sine, obiectul unei critici politice serioase, iar dreptul unui partid de a-și reuni membrii și de a-și consolida coeziunea internă aparține firesc vieții democratice, însă ceea ce nu poate fi ignorat este ruptura dintre austeritatea proclamată drept necesitate colectivă și conduita celor care o administrează, dintre restrângerea cerută societății și confortul conservat de cei care exercită puterea, dintre exigența cumpătării adresată cetățeanului și absența aceleiași exigențe din comportamentul celor care o formulează.

Puterea politică nu se exercită numai prin acte normative, bugete, ordonanțe ori decizii administrative, ci și prin coerența dintre obligațiile pe care le instituie și conduita pe care o asumă, pentru că, într-un stat democratic, autoritatea nu derivă exclusiv din majoritate, funcție sau procedură, ci și din credibilitatea celui care pretinde cetățeanului să accepte restrângeri, renunțări și costuri personale în numele unei ordini economice ale cărei exigențe nu pot funcționa selectiv.

A cere societății cumpătare în timp ce puterea își rezervă privilegiul unei existențe politice ferite de austeritatea pe care o prescrie celorlalți înseamnă a transforma sacrificiul dintr-o obligație colectivă într-o distribuție inegală a poverii, în care unii suportă consecințele, iar alții formulează justificările, unii reduc cheltuielile pentru hrană, medicamente, educație ori întreținerea familiei, în timp ce alții rămân suficient de îndepărtați de aceste realități pentru a le putea trata exclusiv prin categorii economice.

Inflația, scumpirea serviciilor, creșterea costului alimentelor și diminuarea puterii de cumpărare nu reprezintă simple variații statistice, ci modificări ale libertății economice individuale, deoarece restrâng capacitatea reală a cetățeanului de a decide asupra propriei existențe și îl obligă, tot mai frecvent, să așeze în concurență necesități care, într-o societate decentă, nu ar trebui să se excludă reciproc.

Austeritatea nu poate dobândi legitimitate numai prin invocarea necesității economice, pentru că orice sacrificiu colectiv presupune o ordine morală a distribuirii poverii, iar această ordine este compromisă atunci când diferența dintre cei care decid și cei care suportă devine atât de profundă încât echitatea încetează să mai constituie un principiu efectiv al guvernării și rămâne doar o noțiune invocată atunci când trebuie justificată suferința altora.

De aceea, doamnei Oana Gheorghiu și domnului Ilie Bolojan le adresez o invitație la Vaslui, nu pentru ceremonial, nu pentru fotografii și nici pentru discursuri pregătite în prealabil, ci pentru a intra în comunitățile în care austeritatea nu este o teorie economică, ci o realitate trăită zilnic, pentru a vorbi cu părinții care calculează dacă venitul familiei mai ajunge până la sfârșitul lunii, cu profesorii care știu câți copii ajung la școală fără să fi mâncat dimineața, cu familiile pentru care o masă suficientă nu este întotdeauna o certitudine și cu elevii care trebuie să parcurgă distanțe considerabile până la școală pentru a beneficia de un drept pe care Constituția îl proclamă egal pentru toți.

Îi invit să întrebe, direct, câți copii se culcă flămânzi, câți pleacă dimineața la școală fără o masă înainte, câți kilometri trebuie să străbată un copil dintr-o comunitate rurală pentru a ajunge într-o sală de clasă, câte familii sunt obligate să aleagă între hrană, medicamente, încălzire și nevoile educaționale ale propriilor copii, pentru că adevărata măsură a unei politici nu se găsește în confortul celui care o concepe, ci în existența celui asupra căruia ea produce efecte.

Poate că, după o asemenea întâlnire cu Vasluiul real, cu acea Românie care nu apare la mesele festive și nu participă la recepții, austeritatea nu va mai fi înțeleasă exclusiv ca formulă de guvernare, ci ca o răspundere morală față de fiecare om căruia statul îi cere să suporte încă o restrângere.

Pentru că, înainte de a cere unui copil să înțeleagă de ce statul nu are suficient pentru el, cei care conduc statul au obligația morală de a înțelege cum arată viața acelui copil.

Deputat de Vaslui
Raisa Enachi

11 septembrie 2026