România pierde populație, iar statul continuă să trateze familia ca pe o rubrică bugetară

În luna iulie 2026, în România au fost înregistrate 13.497 de nașteri și 18.777 de decese, ceea ce înseamnă un spor natural negativ de 5.280 de persoane într-o singură lună. Cu alte cuvinte, la fiecare copil născut au fost înregistrate aproximativ 1,4 decese. Nu mai putem privi acest raport ca pe o simplă informație statistică. El exprimă o vulnerabilitate demografică profundă și arată că România pierde, lună de lună, din capacitatea sa de a-și asigura continuitatea generațiilor.

Comparativ cu iulie 2025, numărul nașterilor a scăzut cu 589, respectiv cu 4,2%, în timp ce numărul deceselor a fost cu 170 mai mic. Chiar și în aceste condiții, deficitul natural a crescut de la 4.861 de persoane în iulie 2025 la 5.280 în iulie 2026, cu 419 persoane. Nu vorbim, așadar, despre o fluctuație izolată a unei singure luni, ci despre manifestarea unei tendințe demografice care se prelungește și se adâncește.

Dimensiunea problemei devine și mai clară atunci când privim evoluția fertilității. Rata totală de fertilitate a României a scăzut de la 1,54 copii născuți de o femeie în 2023 la 1,39 în 2024, cea mai mare scădere înregistrată în acel interval dintre statele Uniunii Europene. Valoarea este mult sub nivelul de aproximativ 2,1 nașteri pe femeie asociat, în mod convențional, cu înlocuirea generațiilor în absența migrației.

Demografia nu este însă rezultatul unei simple alegeri private, desprinse de economie și de instituțiile statului. Oamenii nu decid dacă vor avea copii într-un spațiu abstract, decizia este influențată de locuința pe care și-o pot permite, de stabilitatea veniturilor, de siguranța locului de muncă, de posibilitatea de a reveni în activitate după nașterea copilului, de accesul la creșă și grădiniță, de serviciile medicale disponibile și de perspectiva că apariția unui copil nu va transforma echilibrul financiar al familiei într-o permanentă vulnerabilitate.

Statul oferă alocații, indemnizații pentru creșterea copilului și forme de concediu parental. Aceste măsuri sunt necesare, dar existența lor nu înseamnă, prin ea însăși, existența unei politici familiale coerente. Sprijinul financiar trebuie să fie legat de infrastructura socială care permite familiei să funcționeze și după încheierea concediului parental, locuri suficiente în creșe și grădinițe, servicii medicale accesibile, educație de calitate, locuire suportabilă și condiții reale pentru ca părinții să poată munci fără să fie obligați să aleagă între familie și carieră.

Datele privind sărăcia arată cât de dificil este acest echilibru. În 2025, 27,4% din populația României se afla în risc de sărăcie sau excluziune socială, cea mai ridicată proporție din Uniunea Europeană. În cazul persoanelor care trăiesc în gospodării cu copii aflați în întreținere, proporția ajungea la 29,4%, de asemenea una dintre cele mai ridicate valori din Uniunea Europeană.

În același timp, 15,1% dintre tinerii cu vârste între 15 și 29 de ani se aflau în 2025 în deprivare materială și socială severă, cea mai ridicată rată din Uniunea Europeană. Aceasta este generația de la care așteptăm să rămână în țară, să muncească, să își întemeieze familii și să contribuie la refacerea echilibrului demografic. Dar tocmai această generație intră în viața adultă într-un context în care accesul la locuire, stabilitatea economică și serviciile publice pot fi insuficiente pentru a transforma dorința de a avea copii într-un proiect de viață sustenabil.

De aici apare una dintre cele mai mari contradicții ale politicii demografice românești. Pe de o parte, statul deplânge scăderea natalității și vorbește despre depopulare, pe de altă parte, atunci când oamenii amână nașterea unui copil sau decid să aibă mai puțini copii, explicația este prea des căutată în 'mentalitate', în schimbarea valorilor sau în presupusa lipsă de responsabilitate a generațiilor tinere. Este o explicație convenabilă, dar incompletă. Alegerile individuale sunt influențate de condițiile economice și instituționale în care sunt făcute.

Insuficiența infrastructurii pentru copii este un exemplu relevant. În 2023, mai puțin de 10% dintre copiii sub trei ani erau înscriși în servicii de îngrijire timpurie, față de aproximativ 29% în medie în țările OECD. OECD arată că lipsa locurilor și a personalului limitează accesul la servicii și îngreunează revenirea mamelor pe piața muncii după nașterea copilului. În România, serviciile informale de îngrijire, în special sprijinul oferit de bunici și alte rude, ajung astfel să suplinească ceea ce infrastructura publică nu reușește să ofere suficient.

Această situație transferă costul politicilor insuficiente de la stat către familie. Când nu există un loc disponibil la creșă, familia trebuie să găsească o soluție. Când locuința este prea scumpă, familia trebuie să se adapteze. Când întoarcerea la muncă devine dificilă, unul dintre părinți poate fi nevoit să își reducă activitatea profesională. Când serviciile publice sunt insuficiente, părinții apelează la bunici sau la servicii private. În cele din urmă, o parte semnificativă din costul creșterii unui copil este transferată către gospodărie, în timp ce statul continuă să vorbească despre natalitate ca despre o problemă care trebuie rezolvată de cetățeni.

Există și o dimensiune medicală a acestei crize care nu poate fi ignorată. În iulie 2026 au fost înregistrate 64 de decese în rândul copiilor cu vârsta sub un an, cu 25 mai multe decât în luna precedentă. Cifra nu trebuie interpretată automat ca dovadă a unei cauze anume, dar ea justifică o atenție permanentă asupra accesului la monitorizarea sarcinii, obstetrică, neonatologie, pediatrie și servicii medicale de calitate, indiferent de localitatea în care se naște copilul.

Nu putem cere familiilor să aibă mai mulți copii și, în același timp, să considerăm locuința exclusiv problema lor, accesul la creșă o chestiune de noroc, întoarcerea mamei la muncă o dificultate privată, iar costurile educației și ale sănătății o responsabilitate transferată în mare parte gospodăriei.

O politică demografică serioasă nu înseamnă să convingem oamenii să aibă copii. Înseamnă să construim condițiile economice, sociale și instituționale în care oamenii care își doresc copii să nu fie penalizați pentru această alegere.

Familia nu poate fi tratată doar prin alocații și indemnizații, așa cum nici declinul demografic nu poate fi administrat doar prin programe punctuale. Este nevoie de o politică publică integrată, care să lege locuirea, veniturile, piața muncii, creșele și grădinițele, sănătatea, educația și protecția socială într-un singur obiectiv, reducerea costului economic și social al formării unei familii.

Atât timp cât statul va continua să administreze efectele declinului demografic fără să intervină suficient asupra cauzelor care îl alimentează, fiecare nouă statistică va confirma aceeași realitate, România nu pierde doar populație, își restrânge treptat propria capacitate de continuitate. Iar aceasta nu este doar o problemă a familiilor de astăzi, este o problemă a României de mâine.

O națiune nu începe să dispară atunci când ultimul ei cetățean pleacă, ci atunci când generația prezentă nu mai găsește suficiente condiții pentru a da naștere generației care ar trebui să-i urmeze.

Deputat UPR de Vaslui
Raisa Enachi