POT alege protecția infractorilor în locul unei politici penale ferme

Codul penal permite astăzi ca liberarea condiționată a unei persoane condamnate la detenție pe viață să poată fi dispusă după executarea efectivă a 20 de ani de detenție, dacă sunt întrunite și celelalte condiții prevăzute de lege.

Propunerea legislativă pe care am inițiat-o introduce o singură excepție, riguros delimitată, astfel încât, atunci când detențiunea pe viață a fost pronunțată pentru omor calificat, liberarea condiționată să nu poată fi dispusă înainte de executarea efectivă a 30 de ani de detenție.

Nu vorbim despre orice infracțiune și nu propunem abolirea liberării condiționate, vorbim despre cea mai severă pedeapsă prevăzută de dreptul penal român și despre omorul calificat, despre acele forme de suprimare a vieții pe care însuși legiuitorul le-a așezat în sfera celei mai înalte gravități penale.

Am considerat că între caracterul ireversibil al faptei și momentul în care statul poate acorda beneficiul liberării condiționate trebuie să existe o proporție juridică autentică, fiindcă pedeapsa nu poate rămâne credibilă dacă durata minimă a executării sale ajunge să exprime mai multă preocupare pentru perspectiva condamnatului decât pentru gravitatea crimei, pentru memoria victimei și pentru dreptul societății de a pretinde o reacție penală pe măsura răului produs.

Cu toate acestea, astăzi, în Comisia pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați, din care fac parte și în cadrul căreia mi-am susținut propria inițiativă legislativă, președinta Comisiei, deputata POT Maria Cernit, a propus avizarea negativă a proiectului, deși Consiliul Legislativ acordase inițiativei aviz favorabil.

Această poziție este cu atât mai greu de înțeles cu cât vorbim despre Comisia pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați, o structură parlamentară chemată, prin însăși identitatea sa instituțională, să privească legea și din perspectiva demnității umane, a protecției persoanelor vulnerabile și a combaterii formelor de violență care distrug vieți. Comisia este, de altfel, sesizată și asupra legislației privind prevenirea și combaterea violenței domestice, ceea ce exprimă limpede legătura dintre egalitatea de șanse, protecția victimei și obligația statului de a răspunde violenței prin norme efective.

De aceea, pentru mine contradicția este profundă, nu poți vorbi despre protecția victimei, despre demnitate și despre combaterea violenței, iar atunci când ajungi în fața unei norme referitoare la una dintre cele mai grave forme de violență pe care dreptul penal le cunoaște, omorul calificat, să propui avizarea negativă a unei reguli care cere doar ca autorul condamnat la detenție pe viață să execute efectiv 30 de ani înainte de a putea beneficia de liberare condiționată.

Spun limpede și îmi asum politic această concluzie, atunci când te opui unei asemenea norme, susții prin efectul poziției tale interesul infractorului condamnat. Iar când POT, prin reprezentanta sa aflată la conducerea Comisiei, propune avizarea negativă a acestei inițiative, eu spun că POT alege să susțină infractorii, nu exigența unei protecții penale mai ferme pentru victime și pentru societate.

Nu folosesc aceste cuvinte pentru a substitui argumentul juridic prin acuzație politică, le folosesc pentru că efectul unei opțiuni trebuie numit. Inițiativa mea nu desființează liberarea condiționată, nu înlătură competența instanței și nu instituie o pedeapsă nouă. Ea stabilește exclusiv că, pentru persoana condamnată la detenție pe viață pentru omor calificat, pragul minim necesar pentru liberarea condiționată trebuie să fie de 30 de ani executați efectiv, iar dispoziția este configurată expres în acest sens.

Există o diferență fundamentală între umanitatea dreptului penal și slăbirea răspunderii pentru o crimă de o gravitate extremă. Reintegrarea socială rămâne un principiu al dreptului execuțional penal, dar ea nu poate deveni criteriul prin care gravitatea omorului este împinsă în plan secund, iar victima dispare, încă o dată, din ecuația juridică și morală.

În materia omorului calificat, statul nu hotărăște numai asupra destinului celui condamnat. Prin norma penală, statul spune cât valorează juridic viața celui ucis și câtă memorie juridică păstrează pentru o existență care nu mai poate fi restituită.

Eu voi continua să susțin această modificare, iar celor care i se opun le solicit să explice public de ce 20 de ani ar trebui să rămână suficienți pentru ca un condamnat la detenție pe viață pentru omor calificat să poată solicita liberarea condiționată și de ce 30 de ani executați efectiv ar reprezenta, în viziunea lor, o exigență prea severă.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui

9 septembrie 2026