Austeritatea fără reciprocitate

O țară care le cere cetățenilor să trăiască cu mai puțin nu poate continua, în același timp, să datoreze mai mult. Pentru sfârșitul anului 2026, datoria publică a României este proiectată la 61,6% din PIB, față de 59,3% la sfârșitul anului trecut, iar pentru 2027 perspectiva urcă la 63,4%. În același timp, numai pentru luna septembrie, Ministerul Finanțelor a programat atragerea a încă 7,2 miliarde de lei de la băncile comerciale, pentru finanțarea deficitului bugetar și refinanțarea și rambursarea anticipată a datoriei publice.

Toate acestea obligă la o întrebare pe care nicio retorică a austerității nu o poate evita: ce anume a fost reparat prin sacrificiul cerut populației, dacă povara datoriei continuă să crească?

Guvernul Bolojan a fost demis de Parlament la 5 mai, însă o guvernare nu încetează în aceeași clipă în care îi încetează autoritatea politică, deoarece deciziile fiscale supraviețuiesc celor care le-au adoptat și continuă să existe în prețuri, în puterea de cumpărare, în bilanțurile întreprinderilor și în nesiguranța economică a familiilor. Adevărata judecată asupra unei politici nu se face după solemnitatea justificărilor sale, ci după ordinea sau dezordinea pe care o lasă în urma sa.

În iulie 2026, volumul comerțului cu amănuntul din România s-a diminuat cu 5,7% față de aceeași lună a anului precedent, în vreme ce media Uniunii Europene a crescut cu 1%. România a înregistrat cea mai accentuată scădere dintre statele membre pentru care existau date disponibile. Această diferență exprimă mai mult decât reculul unei serii statistice, pentru că vorbește despre o societate care își restrânge treptat posibilitățile materiale, despre familii obligate să elimine ceea ce până ieri făcea parte dintr-o existență firească și despre o economie în care cumpătarea nu mai aparține libertății de alegere, ci necesității.

În primele șase luni ale acestui an, 3.855 de societăți și persoane fizice autorizate au intrat în insolvență, cu 12,36% mai multe decât în perioada corespunzătoare a anului 2025, iar în primele șapte luni au fost radiate 52.741 de firme. În spatele acestor cifre se află investiții întrerupte, ani de muncă pierduți, contracte închise și destine profesionale care nu pot fi reduse la o rubrică statistică, pentru că dispariția unei întreprinderi înseamnă adesea dispariția independenței economice a unei familii și, multiplicată de zeci de mii de ori, slăbirea însăși a societății care susține financiar statul.

Nu contest necesitatea disciplinei financiare, însă disciplina încetează să mai fie legitimă atunci când devine o poruncă adresată aproape exclusiv celui care plătește, în timp ce autoritatea care încasează și distribuie banul public nu acceptă asupra propriei conduite aceeași exigență de claritate, aceeași rigoare și aceeași obligație de a răspunde pentru destinația resurselor pe care le administrează. Iar aici apare una dintre contradicțiile cele mai greu de justificat ale actualei politici bugetare, în bugetul de stat pentru anul 2026 sunt prevăzute 221,502 milioane de lei pentru 'Asociații și fundații', iar separat sunt evidențiate 474,662 milioane de lei la categoria 'Sume virate pentru sponsorizarea entităților non-profit'. Cele două valori însumează aproape 700 de milioane de lei, însă nu reprezintă aceeași categorie de resurse și nu trebuie tratate ca atare. Prima este o alocare bugetară, în timp ce cea de-a doua reflectă mecanismul fiscal prin care anumite sume sunt virate către entități non-profit în cadrul regimului de sponsorizare. În plus, această valoare nu cuprinde finanțările acordate din bugetele locale, programele gestionate de diferite autorități, proiectele în care organizațiile neguvernamentale sunt beneficiare sau alte forme de finanțare și sponsorizare acordate de entități publice ori de societăți aflate sub controlul statului.

Cele două sume nu au aceeași natură și nu trebuie confundate, tocmai aceasta este însă dificultatea pe care statul nu o mai poate trata cu indiferență, resursele destinate sau redirecționate către sectorul neguvernamental sunt dispersate prin atâtea mecanisme, autorități și evidențe încât cetățeanul nu poate afla dintr-o singură sursă cât s-a distribuit în total, către cine, pentru ce activitate și în baza cărei justificări.

Această exigență a transparenței nu este una formulată retrospectiv, ci se regăsește deja în propunerea legislativă pe care am inițiat-o în anul 2025 și care a devenit PL-x nr. 54/2026, prin care am propus instituirea Registrului Național al Finanțărilor și Transparenței Asociațiilor și Fundațiilor. Am pornit de la convingerea că libertatea de asociere nu este diminuată prin transparență, ci protejată prin ea, iar credibilitatea societății civile nu poate fi separată de posibilitatea cetățeanului de a cunoaște proveniența resurselor care o susțin, mai ales atunci când acestea provin, direct sau indirect, din mecanisme care implică resurse publice sau avantaje fiscale.

Nu culpabilizez organizațiile neguvernamentale și nu accept generalizările care transformă un întreg sector într-un obiect al suspiciunii, pentru că există fundații și asociații care îngrijesc copii, susțin persoane bolnave, însoțesc oameni vulnerabili, sprijină educația, cultura ori comunități pe care instituțiile publice nu reușesc întotdeauna să le slujească suficient. Însă tocmai aceste organizații au cel mai mult de câștigat dintr-o transparență autentică, deoarece ea separă vocația socială de privilegiu, serviciul public de interesul particular și solidaritatea reală de apropierea netransparentă de resursa financiară a statului.

Ceea ce nu mai poate fi acceptat este existența unei austerități cu o singură adresă morală, în care pensionarului i se cere să suporte diminuarea valorii reale a venitului, salariatului să-și restrângă posibilitățile, antreprenorului să reziste unei presiuni fiscale mai mari, iar familiei să transforme fiecare cheltuială într-o renunțare, în timp ce întrebarea privind destinația integrală a banului public este tratată ca exces de curiozitate sau ca ostilitate față de cei care îl primesc.

Banul public nu devine lipsit de identitate după ce părăsește bugetul, după cum răspunderea statului nu încetează în momentul în care suma a fost transferată unui beneficiar, dimpotrivă, tocmai atunci începe obligația de a putea arăta cui i-a fost încredințată, pentru ce scop, potrivit căror criterii și în ce măsură acel scop a fost îndeplinit.

Austeritatea nu dobândește legitimitate prin numărul celor cărora le cere renunțări, ci prin echitatea cu care distribuie obligațiile și prin severitatea cu care statul își examinează mai întâi propriile cheltuieli, pentru că nu există autoritate morală într-o putere care verifică până la ultimul leu ceea ce cetățeanul îi datorează, dar nu este capabilă să ofere aceeași precizie atunci când cetățeanul întreabă ce s-a întâmplat cu banii pe care i-a încredințat statului.

De aceea, PL-x nr. 54/2026 trebuie să primească o decizie în Camera Deputaților, iar principiul pe care îl apăr rămâne unul fără echivoc, într-o Românie în care populației i se cere austeritate, niciun leu public nu trebuie să poată dispărea din câmpul răspunderii publice.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui