Parlamentul României
Camera Deputaților

DECLARAȚIE DE PRESÃ

Statul nu este proprietatea vremelnică a celor care îl reprezintă

România nu și-a pierdut, în sens juridic, dreptul de veto, iar tocmai de aceea critica trebuie formulată fără deformări și fără excese retorice, pentru că realitatea politică este suficient de gravă prin ceea ce exprimă, statul român a fost așezat între statele care susțin diminuarea rolului unanimității în politica externă europeană, adică între cei care acceptă ca una dintre garanțiile fundamentale ale libertății de decizie națională să devină obiectul unei revizuiri politice al cărei sens ultim este restrângerea capacității fiecărui stat de a se opune atunci când interesul său fundamental nu coincide cu voința majorității.

Miza privește însăși distribuția autorității politice între statele membre, raportul dintre integrare și suveranitate și întinderea libertății pe care România înțelege să și-o conserve într-o construcție europeană întemeiată pe egalitate juridică, dar traversată inevitabil de disproporții economice, demografice, diplomatice și strategice care fac ca puterea reală a statelor să nu fie și să nu poată deveni perfect simetrică.

Într-o asemenea arhitectură, unanimitatea nu reprezintă un vestigiu al unei Europe incapabile să decidă, ci expresia juridică a unui principiu politic fundamental, acela că există materii în care voința unui stat nu poate fi absorbită legitim de voința majorității, tocmai pentru că integrarea nu poate presupune anularea facultății fiecărei națiuni de a-și apăra propria rațiune de stat atunci când aceasta intră în contradicție cu opțiunea dominantă.

Pentru România, unanimitatea are valoarea unei garanții politice de prim ordin, deoarece într-o Uniune în care egalitatea juridică a statelor coexistă cu diferențe considerabile de forță economică, capacitate diplomatică și influență strategică, dreptul fiecărui stat de a împiedica adoptarea unei decizii contrare interesului său fundamental reprezintă una dintre puținele modalități prin care principiul egalității suverane nu rămâne o formulă abstractă, dar dobândește consistență efectivă în raporturile dintre puteri profund inegale.

Pentru marile puteri europene, diminuarea unanimității poate însemna consolidarea posibilității de a transforma influența politică în decizie colectivă, însă pentru statele care nu dispun de aceeași greutate economică, diplomatică și strategică, pierderea sau restrângerea capacității de opoziție poate însemna tocmai diminuarea acelei forme de egalitate care împiedică forța să se transforme, prin simpla aritmetică a majorității, într-un substitut al consimțământului.

A considera veto-ul o formă de obstrucție înseamnă, în ultimă instanță, a accepta o concepție asupra Europei în care eficiența prevalează asupra libertății politice a statelor, iar rapiditatea unei decizii devine mai importantă decât legitimitatea ei pentru fiecare dintre națiunile obligate să îi suporte consecințele, deși istoria politică europeană ar fi trebuit să ne învețe că majoritățile pot fi legitime și, totodată, incompatibile cu interesul legitim al unui stat aflat în minoritate.

Cu atât mai gravă este maniera în care România a fost înscrisă într-o asemenea orientare, fără ca societatea românească să fi fost confruntată anterior cu o dezbatere pe măsura semnificației unei asemenea alegeri, fără o expunere publică a rațiunilor pentru care statul român ar considera oportună diminuarea unanimității și fără o delimitare limpede a acelor materii în care România ar accepta ca propria sa opoziție să poată fi depășită prin constituirea unei majorități europene.

Această manieră de exercitare a reprezentării externe dezvăluie o concepție profund discutabilă asupra raportului dintre funcție și stat, pentru că un ministru nu primește, odată cu numirea, proprietatea asupra interesului național, după cum demnitatea publică nu conferă dreptul de dispoziție asupra prerogativelor statului, ci instituie obligația de a le administra cu prudența pe care o reclamă tocmai caracterul lor superior oricărui mandat individual.

Între a reprezenta România și a decide câtă putere trebuie să mai păstreze România există o distanță politică și morală pe care niciun titular vremelnic al unei funcții publice nu ar trebui să o traverseze cu ușurință, fiindcă autoritatea exercitată aparține unui mandat limitat în timp, în vreme ce consecințele unei orientări diplomatice pot continua mult după dispariția politică a celor care au formulat-o.

Guvernele se succed, miniștrii își încheie mandatele, majoritățile parlamentare se schimbă, însă statul rămâne, iar permanența lui reclamă tocmai capacitatea de a distinge între ceea ce poate fi negociat de o putere vremelnică și ceea ce aparține patrimoniului politic al unei națiuni, între opțiunea conjuncturală a unui titular de funcție și acele prerogative prin care o comunitate politică își conservă libertatea de a decide asupra propriului destin.

De aceea, afirmația potrivit căreia România nu și-a pierdut încă dreptul de veto nu poate epuiza critica și nici nu poate închide discuția, pentru că problema esențială nu este existența juridică actuală a acestui drept, dar faptul că România a acceptat să participe la edificarea unei doctrine politice în care propria sa capacitate de opoziție este privită ca susceptibilă de restrângere, iar una dintre garanțiile sale instituționale este transferată din sfera prerogativelor ce trebuie conservate în aceea a concesiilor ce pot fi negociate.

Există o formă de precaritate intelectuală a politicii externe atunci când disponibilitatea de a ceda este confundată cu maturitatea europeană, conformarea cu prestigiul, iar diminuarea propriei libertăți de decizie cu o presupusă superioritate a integrării, deși adevărata forță a unei construcții politice nu se verifică prin eliminarea opoziției, ci prin capacitatea de a admite existența diferenței fără a o transforma în culpă și existența dezacordului fără a-l considera o anomalie.

România nu devine mai europeană prin disponibilitatea de a accepta preventiv posibilitatea ca propriul său interes să fie înfrânt de o majoritate, după cum Uniunea Europeană nu dobândește mai multă legitimitate transformând diferențele dintre națiuni într-o problemă care trebuie depășită prin reducerea capacității lor de opoziție, pentru că o uniune politică întemeiată pe libertatea statelor nu poate deveni mai solidă prin diminuarea libertății celor care o compun.

Ceea ce trebuie criticat, prin urmare, nu este o renunțare juridică deja consumată, ci începutul unei renunțări politice, acel moment în care o prerogativă încetează să mai fie privită ca o garanție a independenței de judecată și începe să fie descrisă ca un inconvenient al deciziei colective, pentru că pierderea puterii nu începe întotdeauna printr-un act solemn de cedare, ci poate începe mult mai discret, prin acceptarea unei noi gramatici politice în care ceea ce ieri era considerat drept fundamental devine astăzi negociabil, iar mâine poate deveni dispensabil.

Un mandat ministerial este trecător, o majoritate politică este trecătoare, iar titularii puterii sunt, prin definiție, vremelnici, prerogativele statului aparțin însă unei continuități istorice care nu poate fi administrată după măsura unei cariere politice, iar cei care reprezintă România au obligația de a înțelege că autoritatea le este încredințată pentru a apăra puterea statului, nu pentru a pregăti argumentele prin care această putere ar putea fi, treptat, diminuată.

Deputat UPR de Vaslui
Raisa Enachi