Prima zi de școală și geografia inegalității

Astăzi, 7 septembrie 2026, începe oficial anul școlar 2026 - 2027, însă pentru județul Vaslui această dată nu poate fi confiscată de convenția festivă a începutului de an, câtă vreme realitatea unor școli obligă la o judecată mult mai severă asupra felului în care statul distribuie educația, resursele și demnitatea între copiii aceleiași țări, transformând uneori geografia nașterii într-un criteriu tacit al șanselor pe care fiecare le primește înainte chiar de a putea demonstra ce poate deveni.

La numai câteva zile înainte de revenirea elevilor la cursuri, investiții importante din municipiul Vaslui se aflau încă în diferite faze de execuție, recepție sau organizare: la Școala Gimnazială 'Elena Cuza' continuau lucrările de reabilitare, la Școala Gimnazială 'Mihail Sadoveanu' era inițiată recepția lucrărilor, iar la Școala Gimnazială 'Dimitrie Cantemir' fusese predat constructorului amplasamentul pentru o nouă intervenție, realități care nu pot fi imputate ideii de modernizare, absolut necesară, dar care spun ceva despre ritmul în care administrația publică reușește să își armonizeze propriul timp cu timpul ireversibil al copilăriei.

Pentru instituții există termene care pot fi prelungite, contracte care pot fi reajustate, proceduri care pot traversa luni sau exerciții bugetare, însă pentru copil timpul nu posedă aceeași elasticitate administrativă, pentru că anul petrecut într-o școală aflată în reorganizare, perioada în care continuitatea este afectată sau etapa de formare traversată în condiții inferioare celor de care beneficiază alți elevi nu pot fi restituite ulterior printr-o hotărâre, printr-o recepție de lucrări sau prin închiderea contabilă a unei investiții.

Data de 7 septembrie era cunoscută de luni întregi, fiind stabilită prin calendarul oficial al anului școlar, astfel încât începutul cursurilor nu poate constitui pentru nicio autoritate o împrejurare imprevizibilă, ci momentul în jurul căruia trebuiau ordonate investițiile, resursele, personalul și capacitatea instituțională, tocmai pentru ca elevul să nu fie obligat să suporte consecințele unei administrații care își negociază permanent întârzierile cu un timp care, pentru copil, nu mai poate fi recuperat.

Aici se află una dintre marile nedreptăți ale educației românești, pentru că inegalitatea nu începe în sala de examen, atunci când elevilor li se distribuie aceleași subiecte și li se aplică aceleași bareme, ci cu mult înainte, în anii în care unuia îi sunt oferite stabilitate, infrastructură, continuitate pedagogică și acces firesc la resurse, în timp ce altuia îi este cerut să transforme insuficiențele sistemului într-o probă suplimentară de rezistență, pentru ca, la capătul acestui traseu profund inegal, amândoi să fie evaluați ca și cum ar fi pornit din același punct și ar fi beneficiat de aceleași condiții de formare.

În județul Vaslui, această diferență dobândește o greutate politică aparte, deoarece vulnerabilitățile economice și sociale sunt deja cunoscute, iar educația ar trebui să constituie instituția prin care destinul unui copil este desprins, pe cât posibil, de condițiile în care s-a născut, nu mecanismul prin care acele condiții sunt reproduse și transmise mai departe sub forma unor șanse inegale prezentate ulterior drept rezultate individuale.

Nu putem proclama meritul drept criteriu suprem al ascensiunii sociale câtă vreme ignorăm inegalitatea profundă a condițiilor în care meritul este obligat să se formeze, pentru că există o diferență esențială între copilul căruia i se cere să își valorifice inteligența într-un mediu stabil și copilul căruia i se cere mai întâi să compenseze ceea ce instituțiile nu i-au oferit, iar apoi să demonstreze, prin aceeași examinare, că este la fel de pregătit precum cel care nu a fost nevoit să poarte această povară.

Un elev din Vaslui va susține aceleași examene naționale, va concura pentru aceleași locuri în licee și universități, va intra ulterior pe aceeași piață a muncii și va fi judecat potrivit acelorași criterii precum elevul provenit dintr-o comunitate cu o infrastructură educațională incomparabil mai solidă, însă egalitatea examinării nu poate acoperi inegalitatea formării, după cum uniformitatea unui barem nu poate transforma două copilării educaționale diferite într-o experiență echivalentă.

Aceasta este contradicția pe care politica educațională continuă să o evite, statul afirmă egalitatea drepturilor, dar tolerează diferențe considerabile în condițiile exercitării lor, proclamă educația drept instrument al mobilității sociale, dar permite ca localitatea de origine, forța financiară a comunității și eficiența administrației locale să participe la configurarea destinului școlar al unui copil înainte ca acesta să fi avut posibilitatea de a alege ceva pentru sine.

O societate își dezvăluie concepția despre dreptate nu prin numărul declarațiilor consacrate educației, ci prin distanța pe care este dispusă să o accepte între școala unui copil și școala altuia, pentru că egalitatea constituțională devine fragilă atunci când accesul formal la aceeași instituție juridică numită 'învățământ' ascunde experiențe materiale și formative radical diferite, iar dreptul la educație este exercitat în condiții care depind de codul poștal mai mult decât ar trebui să depindă într-un stat care pretinde că fiecare copil este titularul aceleiași demnități.

Și există ceva profund nedrept în obișnuința de a transforma rezistența copiilor din comunitățile mai sărace într-o virtute publică, de a-i admira pentru faptul că reușesc în pofida lipsurilor și de a transforma excepțiile fericite în dovada că sistemul funcționează, pentru că performanța celui care izbutește împotriva tuturor dificultăților nu absolvă statul de răspunderea pentru ceilalți, iar eroismul individual nu poate constitui doctrina unei politici publice.

Copilului nu trebuie să i se ceară eroism pentru a beneficia de un drept. Școala trebuie să fie spațiul în care originea socială își pierde treptat puterea de a dicta viitorul, în care inteligența poate învinge sărăcia fără a fi obligată să lupte simultan și împotriva indiferenței instituționale, iar locul nașterii încetează să funcționeze ca o sentință discretă asupra posibilităților unui om de a-și construi propria existență.

Pentru Vaslui, educația nu poate fi tratată ca unul dintre numeroasele domenii ale administrației publice, pentru că aici ea reprezintă una dintre puținele forme reale prin care decalajul economic poate fi rupt între generații, iar fiecare școală care funcționează sub posibilitățile pe care statul ar trebui să i le asigure nu înseamnă numai o instituție mai slabă, ci o comunitate căreia îi este diminuată capacitatea de a-și schimba propriul destin.

De aceea, prima zi de școală nu trebuie utilizată pentru a cosmetiza prin formule solemne ceea ce rămâne nerezolvat, dar pentru a privi cu luciditate distanța dintre promisiunea constituțională a egalității și experiența concretă a copiilor care intră astăzi în clase, pentru că o societate care își împarte copiii între cei cărora le oferă toate instrumentele afirmării și cei cărora le cere să compenseze prin sacrificiu ceea ce instituțiile nu le-au oferit produce nu numai inegalitate educațională, ci inegalitate de destin.

Copiii Vasluiului nu trebuie felicitați pentru capacitatea de a învinge lipsurile pe care generațiile adulte nu au reușit să le înlăture, iar reziliența lor nu poate deveni justificarea unei ordini în care drepturile sunt egale în lege și inegale în experiență, pentru că adevărata măsură a unei politici a educației nu este numărul reformelor proclamate, ci măsura în care locul în care se naște un copil încetează să mai hotărască, înaintea inteligenței, a muncii și a voinței sale, cât de departe îi este îngăduit să ajungă.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui

București, 7 septembrie 2026