Parlamentul României
Camera Deputaților

DECLARAȚIE DE PRESÃ

Sportivii nu trebuie să fie captivi într-un contract atunci când clubul nu își plătește obligațiile

Există o contradicție pe care legislația nu mai poate continua să o tolereze, aceea în care sportivului i se pretinde să își execute cu rigoare toate obligațiile asumate, să se antreneze, să participe la competiții, să își supună timpul, corpul și cariera exigențelor performanței, în timp ce structura sportivă poate acumula luni de neplată fără ca sportivul să dispună de un mecanism legal expres, previzibil și efectiv care să îi permită să se desprindă de un raport contractual pe care numai una dintre părți îl mai respectă.

În calitate de deputat, am inițiat și am depus propunerea legislativă pentru completarea Legii educației fizice și sportului nr. 69/2000, prin care propun instituirea unei protecții juridice clare pentru sportivii cărora structurile sportive nu le achită drepturile bănești asumate prin contractele de activitate sportivă, pornind de la un principiu care nu ar trebui să fie negociabil într-un stat de drept: contractul nu poate obliga cu severitate o parte și tolera neexecutarea celeilalte.

Sportivul își asumă prin contract o disciplină continuă, își organizează viața în jurul antrenamentelor, competițiilor și obligațiilor profesionale, își pune la dispoziția clubului capacitatea fizică, timpul și anii cei mai valoroși ai carierei sale, iar structura sportivă își asumă, la rândul său, obligația fundamentală de a plăti drepturile bănești datorate, astfel încât, atunci când sportivul continuă să își îndeplinească prestația, iar clubul abandonează timp îndelungat propria obligație, echilibrul contractual nu mai poate fi conservat prin constrângerea celui care și-a respectat angajamentele.

În durata limitată a unei cariere sportive, fiecare sezon are greutatea unei șanse care nu se repetă, iar lunile consumate sub autoritatea unui contract pe care clubul încetează să îl onoreze pot însemna pierderea unui transfer, absența dintr-o competiție decisivă, ratarea unei selecții sau diminuarea unei perioade de maximă capacitate profesională, astfel încât întârzierea juridică în recunoașterea dreptului sportivului de a se desprinde de un asemenea raport contractual poate produce consecințe pe care nicio reparație financiară ulterioară nu le mai poate restitui în integralitatea lor.

Legea nr. 69/2000 reglementează contractul de activitate sportivă ca raport juridic distinct de contractul individual de muncă, însă nu instituie în mod expres un mecanism general prin care sportivul să poată declara rezilierea contractului atunci când structura sportivă nu își execută obligația de plată, ceea ce poate conduce la situații în care sportivul continuă să se pregătească și să concureze, restanțele financiare se acumulează, iar libertatea lui de a-și continua cariera în cadrul unei alte structuri sportive rămâne condiționată de un raport contractual devenit profund dezechilibrat.

Prin propunerea legislativă depusă, această incertitudine primește o regulă precisă, deoarece, dacă drepturile bănești datorate sportivului nu sunt achitate pentru o perioadă mai mare de 60 de zile de la scadență, sportivul dobândește dreptul de a declara rezilierea unilaterală a contractului pentru cauză imputabilă structurii sportive, fără ca această reziliere să opereze automat sau discreționar și fără ca legea să transforme o întârziere punctuală într-un temei imediat de încetare.

Înainte de exercitarea acestui drept, sportivul este obligat să notifice structura sportivă, să solicite plata sumelor restante și să îi acorde încă 15 zile calendaristice pentru executarea integrală a obligației, astfel încât clubului îi este oferită o ultimă posibilitate reală de a remedia neexecutarea, însă, dacă nici după mai mult de 60 de zile de la scadență și nici după expirarea termenului suplimentar acordat prin notificare plata nu este efectuată, legea trebuie să recunoască faptul că nu mai discutăm despre o simplă întârziere, ci despre o încălcare contractuală suficient de gravă pentru a justifica desprinderea sportivului din acel raport juridic.

Am prevăzut, de asemenea, că exercitarea acestui drept nu poate atrage obligația sportivului de a plăti despăgubiri, penalități, clauze de reziliere sau alte prestații având ca temei încetarea anticipată a contractului, pentru că ar fi contrar oricărei logici juridice ca partea care nu și-a primit drepturile bănești să ajungă să fie sancționată tocmai pentru faptul că refuză să rămână captivă într-un contract încălcat de cealaltă parte.

În același timp, structura sportivă rămâne obligată să achite toate drepturile bănești restante, dobânda legală calculată de la data scadenței până la plata integrală și, după caz, despăgubirile pentru prejudiciul dovedit produs prin neexecutare, deoarece încetarea contractului nu poate șterge obligațiile deja născute și nici nu poate transforma neplata într-o formă indirectă de exonerare.

Pentru ca această protecție să nu poată fi anulată prin contracte redactate în favoarea părții mai puternice sau prin regulamente interne care golesc legea de conținut, propunerea stabilește că orice clauză contractuală sau regulamentară prin care dreptul sportivului este limitat, condiționat ori înlăturat este nulă de drept, pentru că o garanție instituită de lege nu poate rămâne la discreția celui împotriva căruia ea a fost concepută.

O altă componentă esențială a inițiativei privește libertatea sportivului de a-și continua cariera, deoarece o reziliere recunoscută formal de lege ar deveni inutilă dacă sportivul ar putea fi ulterior blocat prin refuzul legitimării, întârzierea transferului, neeliberarea documentelor sau condiționarea participării la competiții de acordul clubului debitor, motiv pentru care, cu respectarea condițiilor generale privind legitimarea, transferul și eligibilitatea, federațiile sportive naționale, ligile profesioniste și celelalte organisme competente nu vor putea transforma exercitarea acestui drept într-un temei de sancțiune sau într-un obstacol pentru continuarea activității sportive.

Un club care nu își execută obligația de plată nu trebuie să poată dobândi, prin propria neexecutare, o putere suplimentară asupra carierei sportivului și nu trebuie să poată folosi transferul, legitimarea sau documentele sportive ca instrumente de presiune asupra unei persoane căreia îi datorează deja bani.

Litigiile din sportul românesc demonstrează că aceste raporturi contractuale pot genera conflicte cu consecințe financiare considerabile, iar în anul 2024 Comisia Centrală de Apel a Federației Române de Handbal a soluționat cauze privind sportive aflate în raporturi contractuale cu CSM Deva, stabilind, într-unul dintre cazuri, încetarea unilaterală a contractului din culpa clubului și o compensație de 132.000 de lei net, iar într-un alt caz o compensație de 156.000 de lei net, situații care, chiar dacă nu sunt identice cu mecanismul propus prin această inițiativă, arată cât de amplu poate deveni un conflict contractual atunci când raportul dintre sportiv și structură ajunge să fie tranșat jurisdicțional.

Funcția legii nu trebuie redusă la aceea de a administra conflictele după ce acestea au produs deja prejudicii, ci trebuie să ofere, înainte ca ruptura să devină ireversibilă, o regulă suficient de clară pentru ca fiecare parte să știe ce datorează, ce riscă și unde se află limita dincolo de care neexecutarea nu mai poate fi tolerată.

Propunerea legislativă nu acordă sportivului un privilegiu și nici nu slăbește forța contractului, ci, dimpotrivă, îi restituie contractului însăși rațiunea sa juridică, aceea de raport întemeiat pe reciprocitatea obligațiilor, pentru că un contract este credibil nu atunci când îl constrânge doar pe cel mai vulnerabil, ci atunci când legea îi obligă pe amândoi să răspundă pentru ceea ce au promis.

Cluburile care își plătesc sportivii și își respectă obligațiile nu sunt afectate de această reglementare, iar cei care invocă forța obligatorie a contractului nu pot pretinde, în același timp, ca această forță să opereze doar împotriva sportivului și să înceteze exact în momentul în care trebuie să oblige structura sportivă la executarea propriei prestații.

Propunerea nu creează autorități noi, nu instituie mecanisme suplimentare de finanțare publică și nu generează cheltuieli suplimentare asupra bugetului general consolidat, ci intervine exclusiv asupra raportului juridic dintre sportiv și structura sportivă, stabilind consecințele unei neexecutări contractuale grave și oferind sportivului o cale legală prin care poate evita transformarea unei datorii financiare într-o dependență profesională.

Noile dispoziții se vor aplica și contractelor de activitate sportivă aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii, în condițiile prevăzute prin dispozițiile tranzitorii, iar federațiile sportive naționale și ligile profesioniste vor avea obligația de a-și adapta statutele și regulamentele în termen de 90 de zile, pentru ca protecția instituită de lege să nu rămână suspendată între norma adoptată de Parlament și regulamentele interne ale organismelor sportive.

Miza acestei inițiative nu se reduce, așadar, la recuperarea unei sume de bani, ci privește însăși condiția juridică a sportivului într-un raport în care diferența de putere contractuală poate ajunge să decidă dacă acesta își poate continua cariera sau dacă este obligat să rămână legat de un contract pe care doar el îl mai execută.

Sportul de performanță cere disciplină, rigoare și asumare, însă aceste exigențe nu pot fi impuse exclusiv celui care intră pe teren, pentru că o ordine contractuală autentică începe exact acolo unde aceeași lege care îi cere sportivului să își respecte angajamentul îi spune clubului că neplata prelungită nu îi conferă dreptul de a păstra controlul asupra carierei celui pe care a încetat să îl plătească.

Deputat de Vaslui
Raisa Enachi