Șanse reale la o bătrânețe decentă. Cazul Vasluiului

În iulie 2026, pensia medie în sistemul public era de 2.821 de lei, în timp ce în județul Vaslui ajungea la numai 2.283 de lei, cu 538 de lei și aproximativ 19% sub media națională, iar dintre cele 41 de județe ale României numai Botoșani, cu 2.229 de lei, și Vrancea, cu 2.275 de lei, înregistrau valori inferioare, ceea ce plasează Vasluiul în extremitatea unei geografii sociale în care venitul de la bătrânețe păstrează, după decenii, urmele diferențelor de dezvoltare economică, de salarizare, de ocupare și de continuitate profesională dintre teritorii.

La polul opus, Hunedoara înregistra o pensie medie de aproximativ 3.494 de lei, Brașovul de 3.330 de lei, Gorjul de 3.312 lei, iar Galațiul de aproximativ 3.019 lei, valori care nu provin din existența unor formule juridice distincte de calcul, pentru că sistemul public este guvernat de aceeași legislație, ci din istorii economice diferite, din structuri ocupaționale modelate de industrii, niveluri salariale, cariere profesionale și regimuri de muncă profund inegale.

Pensia medie de 2.283 de lei din Vaslui trebuie, prin urmare, interpretată ca expresia tardivă a unei inegalități economice sedimentate istoric, pentru că venitul de la sfârșitul vieții active conservă memoria salariului pentru care au fost plătite contribuții, a continuității sau discontinuității profesionale, a accesului la ocupații mai bine remunerate și a capacității unei economii locale de a transforma munca în venit contributiv și, ulterior, în securitate materială.

Raportul dintre pensionari și salariați adaugă acestei realități o dimensiune structurală greu de ignorat, deoarece, în primul trimestru al anului 2026, Vasluiul avea aproximativ 14 pensionari de asigurări sociale de stat la fiecare 10 salariați, în timp ce media națională era de aproximativ 8 pensionari la 10 salariați, iar această disproporție trebuie citită nu ca un raport contabil al finanțării locale a pensiilor, sistemul fiind unul național, ci ca expresia unei configurații economice și demografice în care populația activă și ocuparea remunerată au o densitate sensibil mai redusă.

Aceeași asimetrie devine vizibilă în veniturile generației care muncește astăzi, pentru că, în martie 2026, câștigul salarial mediu net în județul Vaslui era de aproximativ 4.216 lei, față de 5.938 de lei la nivel național, ceea ce înseamnă o diferență de 1.722 de lei lunar și un nivel salarial cu aproximativ 29% inferior mediei țării, iar această distanță nu privește exclusiv puterea economică prezentă a unei familii, ci participă, prin nivelul contribuțiilor aferente veniturilor, la constituirea drepturilor de pensie ale celor care vor ieși din activitate peste două sau trei decenii.

Mai severă este structura ocupării, pentru că în mai 2026 rata șomajului înregistrat în Vaslui era de 8,87%, față de 3,21% la nivel național, reprezentând cea mai ridicată rată dintre județele României, iar aproape 90% dintre șomerii înregistrați din județ erau neindemnizați, ceea ce descrie o vulnerabilitate cu efecte cumulative asupra veniturilor, contributivității și autonomiei economice a unei comunități întregi.

Pensia nu începe, așadar, în ziua în care se deschide dreptul la pensionare, ci cu decenii înainte, în structura economică în care omul își desfășoară viața profesională, în venitul pentru care contribuie, în stabilitatea ocupației, în productivitatea muncii, în accesul la profesii calificate și în capacitatea unui teritoriu de a conserva capital uman, investiție și activitate economică generatoare de venit.

Din această perspectivă, egalizarea artificială a cuantumurilor nu poate constitui răspunsul legitim, pentru că principiul contributivității trebuie păstrat ca fundament al raportului dintre muncă, contribuție și drept, iar diferențele rezultate din contribuții diferite, venituri diferite și durate diferite ale carierei profesionale trebuie să rămână recognoscibile în pensia dobândită.

Am susținut și anterior că pensia nu reprezintă o prestație discreționară a statului, ci un drept construit prin contribuție, iar această concepție s-a regăsit inclusiv în inițiativa legislativă pe care am depus-o pentru completarea Legii nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii, prin care am urmărit recunoașterea unor perioade de activitate profesională rămase în afara valorificării contributive.

Datele actuale privind Vasluiul obligă însă la o reflecție mai amplă, dreptul la pensie se naște din contribuție, dar dimensiunea sa economică este determinată cu mult înainte de pensionare, prin calitatea ocupării, nivelul veniturilor, continuitatea carierei profesionale și structura economiei în interiorul căreia se desfășoară viața activă.

Un cetățean care a contribuit timp de patruzeci de ani pentru un venit superior nu poate fi plasat în aceeași poziție patrimonială cu un cetățean care a contribuit aceeași perioadă pentru un venit mult mai redus, fără ca însăși relația dintre muncă, contribuție și drept să fie golită de substanță, însă această diferențiere legitimă nu poate deveni justificarea morală sau politică a abandonării celui care, după o viață întreagă de muncă, ajunge la bătrânețe cu un venit incompatibil cu exigențele elementare ale unei existențe demne.

Contributivitatea trebuie să păstreze memoria muncii și a contribuției individuale, iar solidaritatea trebuie să fixeze limita sub care societatea refuză să transforme insuficiența venitului contributiv într-o formă permanentă de precaritate, pentru că echitatea nu presupune uniformizarea rezultatelor, după cum recunoașterea diferențelor contributive nu poate legitima sărăcia.

Între contributivitate și solidaritate nu există o contradicție de principiu, ci două exigențe ale aceluiași contract social, prima garantează că dreptul păstrează legătura cu munca și contribuția individuală, cea de-a doua împiedică transformarea unei inegalități economice acumulate de-a lungul vieții într-o formă de excluziune la bătrânețe.

Pentru Vaslui, această relație dobândește o semnificație politică imposibil de redus la o statistică anuală, deoarece diferența dintre pensia medie de 2.283 de lei și media națională de 2.821 de lei se suprapune peste diferența dintre salariul mediu net de 4.216 lei și media națională de 5.938 de lei, iar ambele coexistă cu o rată a șomajului de 8,87%, aproape de trei ori mai mare decât media țării.

Această corespondență între salariul redus al prezentului și probabilitatea unei pensii reduse în viitor obligă la depășirea unei concepții exclusiv compensatorii asupra politicii sociale, pentru că intervenția statului la sfârșitul carierei profesionale nu poate substitui indefinit ceea ce economia nu a produs în timpul vieții active.

Dacă Vasluiul va continua să înregistreze salarii cu aproape 30% sub media națională, dacă ocuparea va rămâne fragilă, iar șomajul se va menține la valori apropiate de trei ori media țării, generația care muncește astăzi riscă să reproducă, la momentul pensionării, aceeași poziționare periferică pe care statisticile actuale o indică pentru generația pensionarilor de astăzi.

Problema decisivă nu este, prin urmare, numai cuantumul pensiei plătite acum unui pensionar vasluian, ci capacitatea statului de a împiedica reproducerea aceleiași inegalități peste două sau trei decenii, printr-o economie care să poată genera salarii mai ridicate, cariere profesionale mai stabile, ocupații cu valoare adăugată superioară, investiții productive și suficiente oportunități pentru ca drepturile sociale viitoare să nu mai fie construite pe aceeași fundație economică fragilă.

Fiecare loc de muncă stabil și bine remunerat reprezintă simultan autonomie economică în prezent și securitate socială în viitor, fiecare salariu apropiat de media națională modifică nu numai capacitatea unei familii de a-și organiza existența, ci și dimensiunea contribuției care va fundamenta drepturile sale viitoare, iar fiecare perioadă de muncă fiscalizată transformă o activitate economică prezentă într-un drept social protejat juridic.
Politica de pensii și politica economică trebuie, de aceea, gândite în continuitatea aceluiași contract dintre generații, pentru că între salariul din timpul vieții active și pensia de la capătul acesteia există o relație materială pe care redistribuirea nu o poate substitui integral, iar între calitatea dezvoltării economice de astăzi și demnitatea bătrâneții de mâine există o responsabilitate politică pe care statul nu o poate transfera generației următoare.

Pentru pensionarii actuali cu venituri reduse, solidaritatea publică trebuie să împiedice transformarea unei pensii mici în sărăcie și excluziune, însă pentru cei care muncesc astăzi răspunsul nu poate rămâne limitat la promisiunea unei compensații viitoare, deoarece securitatea lor la bătrânețe se decide deja, prin calitatea economiei în care muncesc, prin valoarea salariului pentru care contribuie și prin continuitatea unei cariere capabile să producă un drept de pensie suficient.

O bătrânețe decentă nu se decide în ziua pensionării, ci se construiește în deceniile care o preced, iar dacă acceptăm astăzi ca Vasluiul să rămână între județele cu cele mai mici salarii, cu cea mai ridicată rată a șomajului și cu una dintre cele mai mici pensii medii din România, atunci transformăm inegalitatea economică a prezentului într-o inegalitate socială transmisă generației următoare.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui