Dreptul la educație nu poate avea geografie

La 7 septembrie 2026, România va deschide din nou școlile sub aceeași promisiune solemnă a egalității de șanse, sub aceeași Constituție și sub aceeași idee potrivit căreia educația trebuie să poată desprinde destinul unui copil de limitele sociale, economice sau geografice ale locului în care s-a născut.

Însă această promisiune își pierde o parte din adevăr atunci când, dincolo de uniformitatea calendarului școlar, unii copii beneficiază de întreaga prezență intelectuală a profesorului lor, iar alții sunt obligați să împartă aceeași oră, aceeași explicație și aceeași atenție cu elevi aflați în ani diferiți de studiu.

În anul școlar 2025 - 2026, 104.382 de copii au învățat în regim simultan, față de 97.699 în anul precedent. Într-un singur an, încă 6.683 de elevi au intrat într-o formă de educație în care timpul profesorului trebuie împărțit între niveluri diferite de cunoaștere, iar ponderea acestora a crescut de la 6,32% la 6,72% din totalul elevilor din ciclurile vizate.

Cifra nu este importantă numai prin dimensiunea ei, ci prin ceea ce dezvăluie despre o anumită concepție asupra egalității. Un stat poate proclama că oferă tuturor copiilor aceeași programă, aceleași manuale și același examen final, dar egalitatea rămâne incompletă atunci când drumul până la acel examen este construit din experiențe educaționale profund diferite, iar copilului dintr-un sat îi este cerut, în cele din urmă, același rezultat ca elevului care a beneficiat ani întregi de întreaga atenție pedagogică destinată clasei sale.

Aici se află una dintre contradicțiile cele mai grave ale educației românești, pretindem egalitate la momentul evaluării, dar acceptăm inegalitatea în timpul formării. La sfârșitul clasei a VIII-a, lucrarea este aceeași, baremul este același, timpul de examen este același, iar nota este măsurată după aceeași exigență națională. Însă statul nu poate considera că și-a îndeplinit obligația de a asigura egalitatea doar pentru că a uniformizat momentul în care îi evaluează pe copii, câtă vreme nu a reușit să le ofere condiții comparabile în anii în care le-a format capacitatea de a ajunge la acel examen.

În această vară, 143.251 de elevi au susținut integral Evaluarea Națională, iar aproximativ 79% au obținut medii de cel puțin 5.

La matematică, proporția notelor de minimum 5 a fost de 74,3%. Însă asemenea rezultate nu trebuie privite exclusiv prin procentul succesului sau al eșecului individual, pentru că în spatele fiecărei note există o istorie educațională, iar responsabilitatea publică începe exact acolo unde această istorie a fost modelată de condiții pe care copilul nu le-a ales.

Copilul nu își alege satul în care se naște, nu își alege densitatea demografică a comunei, nu decide dacă școala sa are douăzeci de elevi sau două sute, nu stabilește distanța până la următoarea unitate de învățământ și nu poate fi făcut răspunzător pentru faptul că o comunitate a pierdut populație. Însă sistemul educațional îi poate transforma toate aceste circumstanțe, asupra cărora nu are nicio putere, într-o diferență reală de acces la timpul profesorului. Aici nu mai discutăm despre simpla organizare a unei clase, ci despre distribuția unei resurse educaționale fundamentale. Timpul pedagogic nu este infinit, iar atenția profesorului nu poate fi multiplicată administrativ prin simpla așezare a mai multor niveluri de studiu în aceeași încăpere.

Un profesor poate avea vocație, experiență și o extraordinară capacitate profesională, însă nicio calitate individuală nu poate suspenda limitele timpului. Atunci când aceluiași cadru didactic îi cerem să lucreze simultan cu copii care trebuie să învețe lucruri diferite, ceea ce statul economisește în organizarea sistemului este recuperat prin fragmentarea unei relații pedagogice care ar trebui să aparțină integral procesului de formare al fiecărui elev. Nu profesorul trebuie pus sub acuzație pentru această realitate. El este adesea cel care compensează, prin efort personal și printr-o muncă mult mai dificilă decât aceea vizibilă într-o organigramă, limitele unei construcții publice asupra căreia nu are putere de decizie. Tocmai această împrejurare ar trebui să oblige politica să înceteze să transforme eroismul individual al dascălului rural într-un substitut permanent pentru responsabilitatea instituțională.

Pentru Vaslui, această discuție dobândește o gravitate aparte, pentru că geografia rurală, dispersia satelor și declinul demografic nu sunt concepte statistice, ci realități care modelează zilnic accesul copilului la școală, la profesor, la transport și la continuitatea educației. Într-un județ în care numeroase comunități se află la distanțe considerabile de centrele urbane, nu putem importa fără discernământ soluții concepute pentru teritorii dense, în care alternativa educațională se află la câteva minute de deplasare.

Tocmai această realitate am încercat să o transform într-o soluție legislativă prin PL-x nr. 425/2025, Propunere legislativă pentru completarea Legii privind unele măsuri fiscal-bugetare nr. 141/2025, cu modificările și completările ulterioare, înregistrată în prezent la Senat cu nr. L108/2026, prin care am urmărit corectarea unor inegalități educaționale generate inclusiv de extinderea învățământului simultan în comunitățile izolate.

Am susținut ca, atunci când există o școală apropiată în care copilul poate învăța într-o clasă distinctă, statul să își asume transportul gratuit, iar atunci când distanța, izolarea sau realitatea locală fac această soluție nerezonabilă, finanțarea publică să poată susține menținerea unor clase separate. Geografia nu poate fi eliminată din realitate, dar costul ei poate fi distribuit mai echitabil între stat și familie.

În februarie 2026, Camera Deputaților a respins această inițiativă. Însă, numai câteva luni mai târziu, datele oficiale indicau 104.382 de elevi în învățământ simultan și o creștere cu 6.683 într-un singur an. Această evoluție obligă la reconsiderarea unei întrebări pe care un vot parlamentar nu o poate închide, până unde poate statul transforma declinul demografic într-un criteriu de diminuare a condițiilor pedagogice oferite copilului?

Nu susțin conservarea artificială a oricărei structuri școlare și nici negarea realităților demografice. Depopularea satului românesc există, numărul copiilor scade în numeroase comunități, iar resursa publică nu este nelimitată. Însă între recunoașterea acestor adevăruri și acceptarea unei inegalități educaționale există o distanță pe care politica nu are dreptul să o ignore.

Un stat poate decide să cheltuiască mai puțin pentru o clădire, poate reorganiza administrativ o unitate, poate concentra anumite funcții și poate utiliza tehnologia pentru a reduce costuri, dar nu poate considera timpul copilului o variabilă bugetară lipsită de valoare. Fiecare minut de explicație pierdut, fiecare intervenție pedagogică amânată și fiecare dificultate nerecuperată la momentul potrivit se pot transforma, peste ani, într-o diferență de cunoaștere pe care niciun examen național nu o mai poate corecta retrospectiv.

Aceasta este distincția pe care o consider esențială înaintea deschiderii noului an școlar, economia publică este vizibilă în buget, în timp ce pierderea educațională este adesea invizibilă până când devine destin individual. Statul știe cât economisește dacă nu mai finanțează o clasă distinctă, însă nu poate calcula la fel de ușor cât pierde un copil care primește, ani la rând, o fracțiune din timpul pedagogic de care ar fi beneficiat într-o altă localitate. Nu poate introduce într-o anexă bugetară viitoarea diferență dintre două trasee educaționale care au pornit sub aceeași lege, dar nu sub aceleași condiții.

În această asimetrie se află adevărata miză politică. Educația nu este numai un serviciu public, ci instituția prin care o societate democratică afirmă că originea nu trebuie să devină destin, că sărăcia familiei nu trebuie să devină sărăcia oportunităților și că geografia nu trebuie să determine valoarea intelectuală pe care statul este dispus să o investească într-un copil. Dacă acceptăm ca locul nașterii să determine cât din timpul profesorului îi revine unui elev, atunci școala încetează să mai corecteze inegalitatea teritorială și începe să o reproducă.

Pe 7 septembrie, când peste trei milioane de copii vor intra din nou în școli, discursul public va vorbi firesc despre început, speranță, profesori, manuale și viitor. Însă maturitatea unei politici educaționale nu se măsoară prin solemnitatea primei zile de școală, ci prin capacitatea de a vedea diferențele care continuă să existe după ce festivitățile se încheie și ușile claselor se închid.

Pentru cei 104.382 de copii care au învățat în regim simultan, problema nu este una de terminologie pedagogică și nici una de organizare administrativă, ci una de egalitate substanțială. Aceeași oră de curs poate avea aceeași durată în catalog și o valoare educațională diferită în viața copilului. Iar aceasta este, pentru mine, limita dincolo de care argumentul eficienței nu mai poate fi suficient.

Educația își pierde funcția emancipatoare în clipa în care statul acceptă ca geografia în care s-a născut copilul să determine cantitatea de atenție pedagogică pe care acesta o primește. O societate care pretinde că oferă tuturor aceeași șansă nu poate cere aceleași rezultate unor copii cărora le-a oferit, ani întregi, condiții diferite pentru a le obține. Dacă școala trebuie să fie locul în care originea încetează să mai dicteze viitorul, atunci costul izolării, al depopulării și al distanței trebuie suportat de stat înainte de a fi transferat, tăcut și ireversibil, asupra educației copilului.

Dreptul la educație nu poate avea geografie.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui

București, 31 august 2026