Un copil cu ADHD nu trebuie să fie 'copilul pe care sistemul îl vede doar când este prea târziu'

* Asociația 'Justiție pentru Minori' Iași atrage atenția asupra vulnerabilității copiilor cu dizabilități și solicită intervenții reale, nu doar reacții după producerea unor tragedii

Imaginile în care un copil de numai nouă ani este lovit cu palmele și pumnii de mama unui alt copil, în urma unui conflict între cei doi, nu pot lăsa societatea indiferentă. Potrivit informațiilor publicate de Știrile ProTV, băiatul se afla sub terapie pentru ADHD, iar agresiunea a fost surprinsă de o cameră de supraveghere. Poliția Capitalei a deschis un dosar penal în urma incidentului.

Dincolo de imaginile șocante și de răspunderea juridică ce trebuie stabilită în acest caz, există însă o întrebare pe care statul român trebuie să și-o pună: cine protejează, în mod real și constant, copiii cu dizabilități și cerințe educaționale speciale atunci când vulnerabilitatea lor îi expune suplimentar violenței, marginalizării și neînțelegerii?

Pentru un copil cu ADHD, un conflict cu un alt copil nu poate fi privit exclusiv prin prisma comportamentului de moment. ADHD este o tulburare care poate afecta atenția, controlul impulsurilor, reglarea emoțională și relaționarea socială. Tocmai de aceea, copilul are nevoie de adulți capabili să înțeleagă situația, să intervină adecvat și să prevină escaladarea conflictelor.

Nimic nu justifică însă violența unui adult asupra unui copil

Un copil nu poate fi 'educat' prin pumni și palme. Nu poate fi responsabilizat prin frică. Și cu atât mai puțin un copil cu o vulnerabilitate neurodezvoltativă nu trebuie tratat ca un adult capabil să își gestioneze singur toate reacțiile și consecințele acestora.

Trauma nu se termină atunci când încetează loviturile

Ceea ce s-a întâmplat poate lăsa urme mult mai adânci decât cele vizibile imediat.

Pentru un copil de 9 ani, agresiunea fizică exercitată de un adult poate produce teamă, rușine, anxietate, sentimentul de vinovăție, neîncredere în adulți și dificultăți în relaționarea cu ceilalți. În cazul unui minor care beneficiază deja de terapie pentru ADHD, o asemenea experiență poate afecta suplimentar capacitatea de adaptare, participarea la școală, relațiile cu colegii și încrederea în propria persoană. Există chiar riscul ca victima să ajungă să interiorizeze o concluzie profund nedreaptă: 'Sunt diferit, deci merit să fiu pedepsit.'

Această idee trebuie combătută imediat.

Copilul trebuie să înțeleagă că nu este vinovat pentru faptul că are ADHD, că nu este definit de diagnosticul său și că niciun conflict între copii nu îi poate anula dreptul la demnitate, siguranță și protecție.

La fel de important este și sprijinul acordat familiei. Părinții unui copil vulnerabil ajung adesea să lupte simultan cu dificultățile copilului, cu prejudecățile sociale și cu un sistem instituțional fragmentat. După un asemenea incident, familia nu ar trebui să fie lăsată singură să caute psihologul, medicul, școala, DGASPC-ul și celelalte instituții care ar trebui să lucreze împreună.

Copiii cu dizabilități nu trebuie să devină vizibili pentru stat doar după ce ajung victime

Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului este clară: toți copiii beneficiază de protecție fără discriminare, inclusiv indiferent de gradul și tipul deficienței. Copilul are dreptul la protecție împotriva abuzului și violenței, iar autoritățile au obligația de a interveni și de a asigura servicii specializate copiilor victime ale abuzului și familiilor acestora.

Mai mult, legea prevede în mod expres că autoritățile trebuie să ia măsurile necesare pentru readaptarea fizică și psihologică și reintegrarea socială a copilului victimă, astfel încât recuperarea să îi protejeze sănătatea, respectul de sine și demnitatea.

Problema este că, în realitate, intervenția statului este prea des percepută ca o reacție la incident, nu ca un sistem continuu de prevenție.

Un copil cu dizabilitate nu trebuie să intre în atenția sistemului doar atunci când este bătut, abuzat, exclus sau când familia ajunge să ceară disperată ajutor.

Protecția trebuie să înceapă înainte.

Ce trebuie să facă instituțiile statului?

Asociația 'Justiție pentru Minori' solicită ca, în cazul acestui copil, instituțiile competente să asigure, cu prioritate:

1. Evaluarea imediată a stării fizice și psihologice a copilului, inclusiv prin specialiști care cunosc particularitățile ADHD și ale copiilor cu cerințe educaționale speciale.

2. Consiliere psihologică și intervenție terapeutică pentru copil, astfel încât trauma produsă de agresiune să nu se transforme într-o problemă pe termen lung.

3. Sprijin specializat pentru familie, inclusiv consiliere și îndrumare în relația cu instituțiile implicate.

4. Evaluarea situației copilului de către DGASPC, nu doar din perspectiva agresiunii deja produse, ci și din perspectiva nevoilor sale de dezvoltare, educație, recuperare și integrare socială.

5. Implicarea școlii și a specialiștilor, pentru ca reintegrarea copilului în colectivitate să se realizeze fără stigmatizare și fără etichetarea sa drept 'copil-problemă'.

6. O analiză interinstituțională a situației, care să reunească protecția copilului, serviciile medicale, școala și, după caz, organele judiciare, astfel încât familia să nu fie obligată să gestioneze singură consecințele.

7. Măsuri reale de prevenție pentru copiii cu dizabilități și CES, inclusiv programe de formare pentru cadre didactice, personalul din serviciile sociale și părinți privind gestionarea conflictelor, comportamentelor dificile și particularităților copiilor cu tulburări de neurodezvoltare.

8. Monitorizarea cazului pe termen mediu și lung. Protecția copilului nu trebuie să se încheie odată cu finalizarea anchetei sau a dosarului penal. Victima are nevoie de sprijin și după ce cazul nu mai este în atenția mass-media.

Nu putem cere copiilor să fie puternici în fața violenței dacă adulții și instituțiile nu sunt suficient de puternici pentru a-i proteja

Asociația 'Justiție pentru Minori' Iași consideră că acest caz trebuie să fie mai mult decât o știre de câteva zile.

Trebuie să fie un semnal de alarmă.

În spatele unui diagnostic există un copil. În spatele unui copil există o familie. Iar în spatele fiecărui caz de violență există posibilitatea ca trauma să influențeze un destin.

Copiii cu dizabilități nu au nevoie de milă. Au nevoie de protecție, acces la servicii, educație adaptată, specialiști, incluziune și, mai ales, de adulți care să le înțeleagă vulnerabilitatea și să le respecte demnitatea.

Statul român are obligația legală de a-i proteja, însă această obligație nu trebuie să existe doar pe hârtie.

Un sistem de protecție a copilului este cu adevărat eficient nu atunci când intervine după ce minorul a fost rănit, ci atunci când reușește să prevină ca el să ajungă victimă.

Asociația 'Justiție pentru minori' Iași, 31 august 2026