Reacția SENS privind eșecul negocierii Legii Salarizării Unice

Partidul SENS condamnă gestul iresponsabil al clasei politice din România de a amâna preț de 4 ani dezbaterile pe Legea Salarizării Unice, astfel încât s-a ajuns în situația ca o lege scrisă prost să intre la vot pe ultima sută de metri înainte de expirarea termenului din PNRR, să pice la vot și să pierdem o finanțare nerambursabilă de 770 milioane euro.

Partidul SENS constată că eșecul legii salarizării unitare nu este un accident doar de negociere. Este rezultatul previzibil al unei metode greșite, pe care toate guvernările ultimilor patru ani au aplicat-o la fel. Jalonul era cunoscut din 2021. Proiectul a ajuns pe masa partidelor abia în aprilie 2026. Au rămas patru luni pentru a elabora, negocia și adopta legea care rearanjează veniturile a 1,28 milioane de oameni. Nu există stat care să reușească asta în patru luni, iar România nu putea fi o excepție.

Reformele de salarizare care au funcționat în statele OECD au durat, de regulă, între cinci și șapte ani, în ordinea aceasta: mai întâi evaluarea obiectivă a posturilor, apoi negocierea cu sindicatele, apoi aplicarea etapizată. La noi secvența a fost inversată: Legea s-a scris prima, fundamentarea s-a căutat pe parcurs, iar aplicarea a devenit o variabilă de ajustare bugetară.

La începutul discuției ni s-au spus două lucruri: că reforma încape într-o anvelopă de aproximativ 8 miliarde de lei și că niciun venit nu va scădea. Anvelopa discutată a ajuns la aproximativ 12 miliarde. Iar proiectul guvernului reducea salariul pentru circa 528.000 de bugetari, compensat cu o 'diferență salarială tranzitorie' acordată celor deja angajați, dar nu și celor care vin după ei.

Un sistem în care doi oameni pe același post sunt plătiți diferit în funcție de data angajării este exact opusul unei legi unitare. Nu mai vorbim aici de o dispută tehnică despre coeficienți, ci de un proiect care se contrazicea pe sine.

Sporurile nu s-au înmulțit dintr-o eroare administrativă. S-au înmulțit pentru că salariile de bază au fost înghețate ani la rând, iar presiunile sectoriale au trebuit să iasă pe undeva. Plafonarea sporurilor la 20%, fără repararea bazei, nu elimină presiunea. O mută.

Știm deja unde ar duce această situație. Oamenii pleacă din sistem, iar statul cumpără aceleași servicii de la firme private, la un preț mai mare. Am mai făcut asta o dată. Ne-a costat mai mult decât economia pe care o anunțam atunci.

Statul deține toate simulările și toate proiecțiile de impact. Cealaltă parte negociază fără acces la ele. După 2011, acoperirea negocierii colective în România a scăzut de la aproape 98% la sub 15%. Într-un asemenea raport de forțe, consultarea rămâne o formalitate, iar rezultatul nu este un acord, ci un act administrativ pe care nimeni nu îl mai apără după ce se schimbă guvernul. Instituția chemată să corecteze dezechilibrul este exact cea care îl reproduce.

'Nu sunt bani' este doar jumătate de adevăr. România colectează circa 27% din PIB din impozite și contribuții, printre cele mai mici niveluri din Uniunea Europeană. Statul a negociat miliarde pentru salarii în timp ce pierde anual sume comparabile prin ceea ce nu colectează.

Constrângerea nu este doar una de cheltuieli. Este și una de venituri.

Iar contradicția cea mai mare este aceasta: la puterea de cumpărare, salariul mediu din România a urcat pe locul 13 în Uniunea Europeană, în timp ce finanțarea educației a rămas pe locul 27 din 27, sub 3% din PIB, singura țară membră sub acest prag. O grilă de salarizare construită pe cea mai subfinanțată educație din Europa își subminează propria logică.

Salariul nu este un cost de minimizat într-un tabel. Este infrastructura din care se finanțează, prin consum și prin impozite, exact acele sisteme (educație, sănătate, siguranță) care susțin productivitatea din care se plătesc salariile de mâine.

Pentru ca următoarea încercare să nu repete aceeași greșeală, Partidul SENS solicită:

* evaluarea obiectivă a posturilor înainte de scrierea grilei, nu după;

* salariul de bază să ajungă la cel puțin 70% din venitul total prin creșterea bazei, nu doar prin tăierea sporurilor;

* publicarea integrală a simulărilor de impact, astfel încât sindicatele și publicul să negocieze cu aceleași cifre ca guvernul;

* negociere colectivă reală pe ramură, cu mandat și calendar, nu consultări formale;

* aplicare etapizată, pe un orizont asumat de mai mulți ani, cu indexare previzibilă;

* 6% din PIB pentru educație, fără de care orice grilă rămâne o ficțiune contabilă.