770 de milioane de euro, responsabilitatea politică a unei reforme amânate

Pierderea celor 770 de milioane de euro aferente jalonului din Planul Național de Redresare și Reziliență privind reforma salarizării publice introduce în dezbaterea politică o chestiune care depășește cu mult neîndeplinirea unei obligații europene, deoarece ne confruntăm cu situația în care o reformă cunoscută și asumată de ani la rând nu este abandonată, nu este declarată inutilă și nici nu este considerată imposibil de realizat, ci este pur și simplu deplasată dincolo de termenul care îi conserva consecința financiară, urmând să fie adoptată până la sfârșitul anului 2026, după ce România va fi pierdut deja suma asociată îndeplinirii sale la timp. Comunicarea oficială din 26 august confirmă simultan trei elemente care nu pot fi disociate, reforma a fost amânată succesiv începând din 2022, pierderea aferentă jalonului este de 770 de milioane de euro, iar adoptarea legii rămâne asumată până la sfârșitul anului 2026.

Această succesiune conferă situației o gravitate politică aparte, pentru că, dacă legea poate fi finalizată și adoptată câteva luni după expirarea termenului, atunci nu imposibilitatea reformei explică pierderea finanțării, dar incapacitatea instituțională de a realiza aceeași reformă în interiorul intervalului pentru care statul și-a angajat răspunderea, iar diferența dintre august și decembrie dobândește astfel o valoare precisă, de 770 de milioane de euro, pe care nicio explicație despre dificultatea negocierilor nu o poate transforma într-o consecință inevitabilă.

Mai mult, comunicarea oficială precizează că proiectul este aproape finalizat din punct de vedere tehnic, ceea ce restrânge și mai mult spațiul justificărilor posibile, deoarece, dacă dimensiunea tehnică a legii se află într-un stadiu apropiat de finalizare, iar ceea ce rămâne de tranșat este distribuția politică a anvelopei salariale între diferitele categorii profesionale, atunci pierderea celor 770 de milioane de euro nu poate fi atribuită lipsei de cunoaștere a sistemului, inexistenței unor variante normative sau imposibilității obiective de a construi mecanismul juridic, ci unei incapacități de a transforma divergența politică în decizie înainte ca termenul să producă o consecință patrimonială pentru România.

Aici se află, în opinia mea, una dintre cele mai severe forme ale răspunderii democratice, pentru că puterea nu poate fi evaluată numai prin reformele pe care declară că intenționează să le realizeze, ci și prin capacitatea de a le produce în momentul în care ele mai conservă integral interesul public urmărit, iar o lege adoptată în decembrie poate continua să reorganizeze sistemul de salarizare, poate continua să corecteze anumite dezechilibre și poate continua să genereze efecte juridice pentru viitor, însă nu mai poate readuce în patrimoniul României cele 770 de milioane de euro pierdute prin neîndeplinirea jalonului la termen.

Reforma salarizării nu a apărut în agenda statului în vara anului 2026, iar disfuncțiile Legii-cadru nr. 153/2017 nu au devenit inteligibile abia în apropierea scadenței PNRR, pentru că aproape nouă ani de derogări, excepții, plafonări, intervenții sectoriale și modificări succesive au făcut vizibile diferențele dintre categoriile profesionale, incoerențele dintre nivelul studiilor, răspundere și remunerație, regimurile distincte aplicate unor activități comparabile și vulnerabilitatea unei construcții legislative care și-a proclamat caracterul unitar, dar a ajuns să funcționeze, în numeroase segmente, printr-o acumulare de derogări de la propria logică.

Tocmai asupra acestor contradicții am intervenit public la 4 iunie 2026, în plenul Camerei Deputaților, când am comparat coeficienții prevăzuți în proiectul noii legi pentru funcțiile de demnitate și conducere cu cei rezervați asistenților medicali, infirmierelor, brancardierilor, profesorilor debutanți și altor categorii profesionale care asigură funcționarea directă a serviciilor publice, arătând că o reformă care revendică echitatea nu poate conserva o ierarhie în care pozițiile superioare ale aparatului public beneficiază de o protecție normativă superioară celei acordate muncii exercitate zilnic în spitale și școli.

Nu formulez, așadar, această critică după consumarea consecinței financiare și nici nu susțin că România ar fi trebuit să adopte, indiferent de conținut, orice variantă legislativă numai pentru a conserva finanțarea europeană, deoarece am criticat public proiectul tocmai în perioada în care exista încă timpul necesar corectării lui și am revenit, în luna iulie, asupra problemelor din sănătate, unde forma pusă în discuție a noii salarizări provocase notificarea unei greve de avertisment în 523 de unități sanitare, iar diferențele privind plata gărzilor, sporurile pentru condiții periculoase și ierarhia coeficienților demonstraseră că adoptarea unei legi fără o fundamentare suficientă ar fi transferat asupra personalului medical costul unei reforme concepute defectuos.

La 22 iulie 2026 am revenit asupra riscului ca noua lege să transforme diferențele existente în privilegii consolidate normativ, într-un moment în care proiectul era încă susceptibil de corectare, ceea ce face cu atât mai greu de acceptat ideea că România ar fi fost constrânsă, la sfârșitul lunii august, să aleagă între două variante la fel de inacceptabile, adoptarea precipitată a unei legi insuficient fundamentate sau pierderea finanțării. Adevărata obligație a guvernării fusese aceea de a evita apariția acestei alternative prin elaborarea, negocierea și transmiterea către Parlament a unei soluții suficient de devreme.

O reformă care a fost amânată începând din 2022 nu poate invoca în august 2026 lipsa timpului ca pe o circumstanță exterioară procesului politic, deoarece timpul nu a fost retras României, dar a fost consumat în interiorul propriului său mecanism decizional, iar diferența dintre o dificultate tehnică și o responsabilitate politică se află tocmai aici, dificultatea poate explica necesitatea unei perioade mai lungi de pregătire, dar nu poate justifica faptul că această perioadă, deși cunoscută și disponibilă, a fost consumată până la punctul în care scadența a devenit mai rapidă decât capacitatea instituțiilor de a decide.

Cu atât mai semnificativ este faptul că adoptarea legii este proiectată acum până la sfârșitul anului, deoarece între 31 august și 31 decembrie nu dispare complexitatea salarizării publice, nu se reduc automat diferențele dintre profesii, nu se simplifică raporturile juridice și nu încetează tensiunile dintre interesele bugetare și revendicările profesionale, ci dispare doar posibilitatea de a asocia finalizarea reformei celor 770 de milioane de euro pe care respectarea termenului le-ar fi conservat României.
Aceasta este contradicția politică asupra căreia consider necesară o discuție mult mai severă decât simpla constatare a unui jalon ratat, pentru că, dacă aceeași lege este considerată necesară în decembrie, aceeași reformă rămâne obligatorie și aceeași anvelopă salarială trebuie respectată, atunci trebuie explicat de ce decizia politică nu a putut fi produsă atunci când avea o valoare publică suplimentară de 770 de milioane de euro, iar această explicație nu poate fi substituită prin dispersarea responsabilității între numeroase instituții sau prin afirmarea generică a dificultății negocierii.

Există, în această situație, și o problemă de simetrie morală a puterii, deoarece politica bugetară a ultimilor ani a fost construită în jurul unor exigențe repetate de disciplină financiară, limitare a cheltuielilor, restrângere a unor beneficii, control al masei salariale și acceptare socială a unor măsuri justificate prin precaritatea resurselor statului, iar legitimitatea unei asemenea doctrine devine dificil de susținut atunci când aceeași autoritate care solicită societății sacrificiu financiar acceptă, pentru propria incapacitate de coordonare politică, consecința unei pierderi de sute de milioane de euro.

Profesorului căruia i se invocă limita bugetară pentru a explica imposibilitatea unei majorări salariale, medicului căruia i se cere să accepte restrângerea unor componente de venit, administrației locale căreia îi este impusă reducerea aparatului și contribuabilului pentru care nerespectarea unei obligații fiscale produce imediat dobânzi, penalități și executare nu li se poate cere, în același timp, să considere lipsită de consecință politică situația în care statul însuși nu respectă un termen a cărui valoare este de 770 de milioane de euro.

Rigoarea bugetară nu poate constitui o normă severă pentru societate și o recomandare facultativă pentru putere, după cum responsabilitatea nu poate fi individualizată cu precizie atunci când cetățeanul întârzie o obligație și dizolvată într-o formulă colectivă atunci când instituțiile politice întârzie o reformă, pentru că o asemenea asimetrie erodează nu numai încrederea în capacitatea administrativă a statului, ci însăși justificarea morală prin care autoritatea solicită populației să accepte constrângeri în numele interesului financiar general.

Ceea ce mă preocupă, prin urmare, nu este exclusiv suma pierdută, oricât de importantă ar fi aceasta, ci precedentul politic pe care îl produce normalizarea unei asemenea conduite, în care o obligație poate fi cunoscută timp de ani, negocierea poate fi amânată până în proximitatea termenului, termenul poate expira cu un cost financiar major, iar aceeași obligație poate fi continuată ulterior ca și cum adoptarea întârziată ar epuiza integral problema răspunderii.

Adoptarea legii până la sfârșitul anului va putea răspunde necesității de a reconstrui sistemul salarizării publice, însă nu va putea răspunde întrebării de ce aceeași construcție nu a fost realizată atunci când îndeplinirea ei producea României încă 770 de milioane de euro, iar această diferență dintre necesitatea normativă și oportunitatea pierdută trebuie să rămână în centrul evaluării politice, pentru că guvernarea nu presupune numai capacitatea de a produce în cele din urmă o soluție, ci obligația de a o produce înainte ca întârzierea să consume o parte din interesul public pe care soluția trebuia să îl protejeze.

Există o responsabilitate a conținutului legii, pe care am invocat-o în iunie și iulie atunci când am criticat dezechilibrele proiectului, dar există în egală măsură o responsabilitate a momentului în care legea este produsă, iar cele două nu pot fi opuse una celeilalte, deoarece România nu trebuia să aleagă între o lege nedreaptă adoptată repede și o lege mai bună adoptată după pierderea banilor, ci avea obligația politică de a construi la timp o lege suficient de riguroasă încât să răspundă atât criteriului echității interne, cât și angajamentului financiar european.

Această obligație devine cu atât mai evidentă cu cât documentul oficial publicat la 26 august recunoaște că reforma fusese amânată ani la rând, începând din 2022, că proiectul este acum aproape finalizat tehnic și că adoptarea sa este prevăzută până la sfârșitul anului, trei constatări care, examinate împreună, desenează nu imaginea unei reforme imposibile, ci cronologia unei decizii politice care a ajuns la maturitate după momentul în care maturitatea ei mai putea conserva întreaga valoare publică asociată.

O asemenea situație nu poate fi închisă prin formula potrivit căreia pierderea a fost 'asumată', deoarece, în ordinea democratică, asumarea nu reprezintă substitutul răspunderii, iar declararea conștientă a acceptării unei consecințe nu diminuează obligația de a explica de ce acea consecință a devenit necesară, cine a administrat timpul disponibil, cine a împiedicat convergența soluțiilor și prin ce mecanism instituțional va fi prevenită repetarea unui model în care amânarea unei reforme se transformă într-o pierdere suportată de întreaga societate.

Cele 770 de milioane de euro constituie, astfel, nu numai costul unui jalon neîndeplinit, ci valoarea concretă a distanței dintre responsabilitatea declarată și responsabilitatea exercitată, dintre reforma recunoscută ca necesară și reforma produsă după expirarea momentului care îi conferea întreaga eficiență, dintre disciplina financiară impusă cetățeanului și disciplina instituțională pe care puterea este obligată să și-o impună sieși, iar dacă aceeași lege va putea fi adoptată în decembrie, după ce nu a fost adoptată până la 31 august, atunci cele patru luni care separă aceste două momente vor rămâne înscrise în bilanțul politic al statului român cu o valoare pe care nicio justificare ulterioară nu o mai poate modifica, 770 de milioane de euro.

Deputat UPR de Vaslui
Raisa Enachi
27 august 2026