DECLARAȚIE DE PRESÃ

Educația nu poate fi construită pe memoria scurtă a politicii

Există decizii publice ale căror consecințe pot fi corectate printr-o nouă decizie și există decizii care se înscriu într-un timp imposibil de restituit, iar educația aparține acestei a doua categorii, pentru că anii de școală ai unui copil nu pot fi suspendați până când puterea politică își clarifică opțiunile, pregătirea pentru un examen nu poate fi reconstruită retrospectiv, iar încrederea unei familii într-o regulă stabilită prin lege nu poate fi tratată ca o resursă disponibilă pentru fiecare nouă reconsiderare parlamentară. De aceea, stabilitatea normei în educație nu reprezintă o exigență exclusiv juridică, ci o obligație politică față de generațiile cărora statul le pretinde disciplină, continuitate și performanță, fiind dificil de conciliat autoritatea cu care instituțiile formulează aceste exigențe pentru elevi cu ușurința cu care aceleași instituții pot modifica, în apropierea examenului, regulile după care performanța urmează să fie măsurată.

Ceea ce s-a petrecut în ultimele zile în jurul admiterii la liceu trebuie judecat din această perspectivă, deoarece, după trei ani în care Legea nr. 198/2023 a indicat o anumită generație pentru aplicarea noului sistem, după ce Ministerul Educației și Cercetării a pus în consultare publică proiectele de metodologie și calendar pentru examenele din 2027 și după ce elevii vizați au ajuns în pragul clasei a VIII-a, puterea politică a ajuns să pună succesiv în discuție prorogarea până în 2029, prorogarea până în 2030 și chiar eliminarea concursului separat, fără ca între aceste soluții fundamental diferite să existe, în spațiul public, o demonstrație pe măsura schimbării de concepție pe care fiecare dintre ele o presupune.

Camera Deputaților a adoptat PL-x nr. 536/2026, Lege pentru prorogarea termenului prevăzut la art. 248 alin. (4) și pentru modificarea art. 101 din Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, proiect inițiat pentru amânarea aplicării noului sistem până la generația care a început clasa a V-a în anul școlar 2025-2026, ceea ce mută aplicarea în 2029. În cursul dezbaterilor, însă, a existat și tentativa de a elimina concursul separat printr-un amendament USR, astfel încât, pentru o perioadă, aceeași procedură legislativă a ajuns să pună față în față nu doar două termene, ci două concepții diferite asupra admiterii la liceu. În forma rezultată din votul Camerei, soluția rămasă este prorogarea, iar proiectul a fost transmis Senatului, Cameră decizională.

Această succesiune obligă la o întrebare politică mult mai serioasă decât aceea a unui termen, după trei ani de la adoptarea Legii nr. 198/2023, știe statul român ce sistem de admitere consideră legitim pentru propriii copii?

Întrebarea devine cu atât mai apăsătoare cu cât PL-x nr. 537/2026, Propunere legislativă pentru modificarea art. 248 alin. (4) din Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, inițiat de parlamentari PNL și PSD, propunea o altă soluție, prin care concursul era păstrat, dar aplicarea sa era transferată către generația înscrisă în clasa a V-a în anul școlar 2026-2027, deci până în 2030. Proiectul a fost supus procedurii parlamentare, însă a rămas respins în Comisia de fond. Aceasta este însă doar etapa parcursă în prima Cameră sesizată, potrivit procedurii legislative, proiectul își urmează firesc parcursul în Senat, unde poate fi tranșat în calitate de Cameră decizională. Probabil că, în ritmul și climatul politic actual, dezbaterea sa reală va aparține unei alte etape politice și, posibil, unei alte legislaturi parlamentare, dar tocmai această perspectivă arată cât de puțin firesc este ca o reformă care privește o generație de copii să fie lăsată să depindă de succesiunea legislaturilor.

Între 2027, 2029, 2030 și eliminarea concursului nu se desfășoară o dispută asupra câtorva file de calendar, ci se confruntă răspunsuri diferite la aceeași întrebare fundamentală, iar faptul că asemenea răspunsuri au putut coexista într-un interval atât de restrâns, sub responsabilitatea politică a unor formațiuni precum PSD și PNL, arată că ceea ce lipsește nu este timpul necesar aplicării unei reforme, dar judecata politică prin care o reformă este mai întâi înțeleasă, apoi justificată și numai după aceea impusă unei generații.

PNL a susținut prin propria inițiativă conservarea concursului până în 2030, în timp ce parlamentari ai aceluiași partid au votat în comisie în favoarea amendamentului USR care urmărea eliminarea acestuia, iar PSD a promovat soluția anului 2029. Cele două formațiuni care au avut la dispoziție puterea executivă, majoritatea parlamentară și trei ani pentru a evalua consecințele Legii nr. 198/2023 au ajuns, în momentul în care prima generație vizată se apropie de examen, nu la o concepție comună asupra admiterii, dar la o succesiune de opțiuni care se contrazic.

Nu contest dreptul niciunui partid de a renunța la o soluție pe care o descoperă greșită, pentru că politica responsabilă presupune și capacitatea de a corecta ceea ce realitatea infirmă, dar există o diferență fundamentală între revizuirea unei politici după o evaluare serioasă și schimbarea succesivă a direcției fără ca societății să îi fie prezentate studiile, simulările, efectele sociale și criteriile care justifică trecerea de la aplicare la amânare și, eventual, de la amânare la eliminare.

Ministerul Educației și Cercetării lansase deja, la 13 și 14 august, în consultare publică, proiectele de metodologie și calendar pentru Evaluarea Națională din 2027 și pentru admiterea în anul școlar 2027 - 2028. La 14 august, ministerul preciza explicit că metodologia era elaborată în perspectiva aplicării art. 248 alin. (4) din Legea nr. 198/2023 pentru generația înscrisă în clasa a V-a în 2023 - 2024 și introducea inclusiv prevederile necesare organizării concursului de admitere pentru maximum 50% dintre locurile unor licee.

Așadar, statul nu vorbea despre o reformă aflată numai între coperțile unei legi, dar intrase deja în faza administrativă a pregătirii aplicării sale, proiecta calendarul, stabilea perioadele de înscriere și examene și construia cadrul procedural pentru generația care urma să susțină admiterea în 2027. Tocmai de aceea, schimbarea de direcție intervenită ulterior nu poate fi prezentată ca o simplă discuție abstractă despre viitorul sistemului.

Să privim această conduită prin ochii unui copil care intră acum în clasa a VIII-a și care își dorește să urmeze un liceu foarte căutat. Acest copil a parcurs gimnaziul sub o lege care îi spunea că generația lui va inaugura noul sistem, familia lui și-a construit pregătirea pornind de la această realitate, iar Ministerul i-a prezentat în august cadrul pentru admiterea din 2027. Câteva zile mai târziu, același copil află că examenul suplimentar poate fi mutat până în 2029, că o altă inițiativă legislativă îl plasa până în 2030 și că, în paralel, există și o soluție politică de eliminare a lui. Pentru un adolescent de paisprezece ani, această succesiune nu reprezintă rafinamentul unei deliberări legislative, ci experiența unui stat care îi cere să fie disciplinat, să își planifice munca, să își asume performanța și să respecte reguli pe care chiar statul nu reușește să le păstreze suficient timp pentru a deveni credibile.

Putem merge mai departe și putem imagina trei frați, despărțiți de câte un an școlar, care locuiesc în aceeași casă, învață la aceeași școală, au aceiași profesori, folosesc aceleași manuale și cresc sub aceleași condiții materiale, dar dintre care primul, înscris în clasa a V-a în 2023 - 2024, ar urma să intre sub noul sistem în 2027, al doilea ar fi scos din acel sistem dacă prorogarea până în 2029 ar deveni lege, iar al treilea ar putea deveni prima generație vizată în 2030, dacă soluția PL-x 537/2026 ar prevala în etapa legislativă următoare.

Dacă statul consideră legitim ca acești copii să fie supuși unor regimuri fundamental diferite, atunci statului îi revine obligația intelectuală și politică de a explica prin ce se deosebește în mod obiectiv situația lor, ce se va modifica în școala românească între 2027 și 2029, ce transformare decisivă va avea loc între 2029 și 2030, ce profesori vor fi formați, ce infrastructură va fi construită, ce inechitate va fi înlăturată și ce criteriu va permite societății să constate că generația următoare este pregătită pentru ceea ce generației precedente i s-a refuzat.

În absența acestor răspunsuri, anul școlar devine o loterie normativă, iar apartenența unui copil la o generație sau alta ajunge să decidă regimul său educațional nu printr-o diferență pedagogică demonstrabilă, dar prin momentul în care politica a ales să își amâne propria hotărâre.

Dimensiunea socială a unei asemenea intervenții exclude orice relativizare, deoarece la Evaluarea Națională din 2026 au fost înscriși 148.268 de absolvenți, dintre care 143.251 au susținut integral examenul. Fiecare modificare a arhitecturii admiterii produce, prin urmare, efecte asupra unei generații întregi și trebuie judecată cu o rigoare proporțională cu numărul de destine educaționale pe care le poate reconfigura.

Dar nici aceste efecte nu sunt suportate în mod egal, pentru că două familii ai căror copii au aceeași inteligență, aceeași disciplină și aceeași aspirație pot avea capacități radical diferite de a răspunde unei schimbări bruște de reguli, iar familia care își permite profesori particulari la matematică, limba română, informatică sau la disciplinele unui eventual concurs suplimentar poate cumpăra timpul și adaptarea pe care statul nu le oferă, în timp ce familia care depinde exclusiv de școala publică rămâne captivă între deciziile succesive ale unui sistem pe care nu îl poate compensa prin bani.

Aici se află una dintre dimensiunile morale ale acestei dezbateri, pentru că instabilitatea normei nu este niciodată social neutră. Cel privilegiat își poate cumpăra protecția împotriva incertitudinii, în timp ce copilul vulnerabil depinde aproape integral de capacitatea statului de a formula din timp o regulă și de a nu o modifica atunci când acesta se află deja în apropierea examenului.

PSD și PNL nu pot invoca lipsa timpului, pentru că au existat trei ani între adoptarea Legii nr. 198/2023 și această dispută, trei ani în care puteau fi organizate simulări, puteau fi evaluate liceele, puteau fi măsurate efectele unui al doilea concurs asupra accesului copiilor din mediul rural, asupra familiilor cu venituri mici, asupra pieței meditațiilor și asupra diferențelor dintre liceele puternice și cele care nu au aceeași capacitate instituțională. Faptul că aceste întrebări sunt tranșate abia acum, prin inițiative concurente și amendamente care au pus în discuție însăși natura sistemului, nu exprimă prudență, ci o întârziere a responsabilității politice.

Există însă și o contradicție politică pe care Parlamentul nu o poate trata ca pe un simplu detaliu procedural, în aceeași perioadă au fost puse în circulație soluții care mută aplicarea în 2029, în 2030 și soluții care urmăresc eliminarea mecanismului. Diferența dintre aceste variante nu este una administrativă, ci una de concepție. Dacă un concurs este suficient de necesar pentru a fi păstrat, trebuie explicat de ce, dacă este insuficient pregătit, trebuie explicat ce trebuie schimbat, dacă este profund inechitabil, trebuie explicat de ce trebuie eliminat? Ceea ce nu poate ține loc de politică publică este simpla succesiune a termenelor.

Senatului, în calitate de Cameră decizională, îi revine acum obligația de a examina în fond soluția adoptată de Camera Deputaților și de a decide dacă prorogarea până în 2029 reprezintă un răspuns justificat la problemele reale ale sistemului. Tot acolo trebuie privită și soarta celuilalt proiect, PL-x 537/2026, care a fost respins de membrii Comisiei de fond din Camera Deputaților, dar care își urmează parcursul legislativ firesc potrivit procedurii constituționale. Este posibil ca dezbaterea sa să nu mai producă efecte în actuala configurație politică și să fie reluată, într-o formă sau alta, într-o altă legislatură, dar tocmai această posibilitate este simptomatică, o problemă care privește direct o generație de copii riscă să fie împinsă dintr-o legislatură în alta, în timp ce copiii nu își pot împinge anii de școală după calendarul Parlamentului.

Miza nu este salvarea unei formule juridice și nici alegerea unei date mai convenabile, ci restabilirea unei autorități publice capabile să spună unui copil, la începutul unui ciclu de studiu, după ce reguli va fi evaluat la sfârșitul lui și să își respecte propriul cuvânt. Educația nu este domeniul în care statul poate experimenta succesiv asupra unor generații care nu își pot recupera anii pierduți și nici nu își pot suspenda adolescența până când partidele își rezolvă contradicțiile.

Nu susțin conservarea unui concurs doar pentru că a fost înscris într-o lege, după cum nu susțin nici mutarea lui către 2029 sau 2030 doar pentru a împinge dificultatea către o generație care nu are încă voce publică. Dacă argumentele demonstrează că mecanismul este inechitabil, inutil sau generator de segregare prin resurse, atunci el trebuie eliminat. Însă o asemenea decizie trebuie să rezulte dintr-o concepție asupra educației și dintr-o evaluare serioasă a efectelor sale, nu din hazardul unei majorități constituite în jurul unui amendament sau al unui compromis parlamentar de moment.

O reformă educațională nu dobândește legitimitate pentru că Parlamentul îi fixează o dată, după cum nu devine mai înțeleaptă dacă aceeași dată este mutată succesiv de la o generație la alta. Ceea ce PSD și PNL datorează astăzi elevilor nu este încă un termen, ci o explicație asupra modelului de educație pe care îl apără, asupra criteriului după care îl consideră just și asupra responsabilității pe care sunt pregătite să și-o asume atunci când regulile stabilite pentru copii încetează să mai fie negociabile odată cu apropierea examenului. Pentru că educația nu poate fi construită pe memoria scurtă a politicii.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui