Legiferarea fără efect, costul unei responsabilități incomplete

În activitatea parlamentară există o diferență pe care o tratăm prea rar cu severitatea pe care o merită, diferența dintre momentul în care o majoritate politică transformă o intenție într-o lege și momentul, mult mai puțin vizibil, în care acea lege trebuie să intre efectiv în viața cetățeanului, să producă procedura promisă, să deschidă accesul la dreptul recunoscut, să permită plata compensației stabilite sau să oblige administrația să funcționeze potrivit noii reguli.

Adoptarea nu reprezintă finalitatea legiferării, ci transferul unei decizii politice în ordinea juridică. Valoarea acelei decizii începe să poată fi măsurată abia după ce instituțiile chemate să o execute sunt capabile să producă rezultatul pentru care Parlamentul a votat. Din această perspectivă, verificarea legislației adoptate în ultimii trei ani ridică o problemă care depășește contabilitatea unor termene administrative. În cel puțin 13 legi, termenul stabilit chiar de Parlament pentru adoptarea actelor necesare aplicării nu a fost respectat. În șase situații, normele au fost adoptate după expirarea termenului legal, iar în alte șapte obligația impusă Guvernului sau autorităților competente rămânea neexecutată la 23 august 2026. Între norma votată și efectul pe care aceasta trebuia să îl producă s-a instalat, astfel, în mod repetat, o discontinuitate instituțională, iar costul acestei discontinuități nu este suportat de autorul legii și nici de majoritatea care a adoptat-o, ci de beneficiarul căruia i s-a spus că situația sa juridică a fost rezolvată.

Această realitate devine cu atât mai dificil de justificat cu cât nu vorbim despre dispoziții marginale sau despre simple corecții tehnice, ci despre legi prin care Parlamentul a promis unui apicultor un sprijin financiar exprimat într-o sumă exactă, unei persoane cu dizabilitate eliminarea unui traseu administrativ pe care îl parcurgea între instituțiile statului, unui operator din acvacultură compensarea unor pierderi economice și societății un mecanism de colectare și corelare a informațiilor destinat prevenirii și înțelegerii violenței letale împotriva femeilor. În absența actelor subsecvente necesare, distanța dintre ceea ce legea declară și ceea ce cetățeanul poate obține în temeiul ei se modifică direct și concret.

Aici apare problema pe care Parlamentul ar trebui să o examineze cu mult mai multă exigență, am ajuns să acordăm adoptării unei legi o valoare politică mult mai mare decât executării ei. Inițiatorul își poate revendica proiectul, partidul își poate înscrie adoptarea în bilanț, majoritatea poate invoca numărul de voturi. După promulgare însă, atunci când trebuie verificată compatibilitatea europeană, construită procedura administrativă, emisă metodologia, stabilită formula de calcul sau organizat circuitul instituțional, răspunderea se fragmentează până când aproape nimeni nu mai răspunde public pentru diferența dintre promisiunea normativă și efectul juridic.

Legea nr. 24/2000 stabilește însă o exigență diferită asupra activității de legiferare. Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile, iar soluțiile trebuie temeinic fundamentate, prin raportare la interesul social, la legislația existentă și la obligația de armonizare cu dreptul Uniunii Europene și cu tratatele internaționale. Totodată, soluțiile legislative trebuie să acopere problematica reglementată astfel încât să fie evitate lacunele legislative.

Asta înseamnă că posibilitatea efectivă de aplicare nu este o problemă care poate fi abandonată administrației după promulgare, este una dintre întrebările la care inițiatorul, comisiile parlamentare, Guvernul și fiecare parlamentar chemat să voteze trebuie să răspundă înainte ca o așteptare socială să fie transformată într-o dispoziție cu forță de lege.

Legea nr. 101/2026 privind instituirea unei scheme de ajutor de stat pentru apicultori oferă unul dintre cele mai clare exemple ale diferenței dintre precizia unei promisiuni legislative și certitudinea mecanismului prin care aceasta poate fi executată.

Parlamentul a stabilit o schemă de sprijin pentru perioada 2026 - 2028, cu o valoare a ajutorului de stat reprezentând contravaloarea în lei a 15 euro pentru fiecare familie de albine și cu un plafon maxim de 170 de milioane de lei anual. Plata este prevăzută o singură dată pe an. Un apicultor cu 100 de familii poate privi, în termenii valorii stabilite de lege, către echivalentul a 1.500 de euro, iar unul cu 500 de familii către echivalentul a 7.500 de euro, înainte de aplicarea mecanismelor și condițiilor prevăzute de lege.

Am votat pentru această lege și tocmai de aceea consider că votul meu nu poate fi revendicat numai ca act politic favorabil unei categorii profesionale, el trebuie însoțit de răspunderea pentru ceea ce se întâmplă după promulgare. Aceeași lege condiționează aplicarea schemei de autorizarea de către Comisia Europeană și prevede adoptarea normelor metodologice în termen de 30 de zile de la intrarea sa în vigoare. Dacă mecanismul juridic ales nu poate fi pus în funcțiune în forma adoptată, întrebarea nu poate rămâne cantonată în motivul pentru care Ministerul Agriculturii nu a publicat normele, ea trebuie întoarsă către momentul legiferării. Cât de riguros a fost verificată compatibilitatea europeană înainte ca o sumă exactă, de 15 euro pentru fiecare familie de albine, să fie înscrisă într-o lege și transformată într-o așteptare legitimă pentru beneficiari?

Este relativ simplu să înscrii într-un articol o sumă exactă, să aduni zeci de inițiatori și sute de voturi și să prezinți adoptarea drept un succes pentru un sector economic. Dificultatea reală începe atunci când trebuie demonstrat, anterior votului, că există temeiul juridic european, sursa financiară, procedura administrativă, autoritatea competentă și succesiunea normativă prin care suma înscrisă în lege poate ajunge efectiv la beneficiar.

Și Legea nr. 233/2025 privind persoanele cu dizabilități am votat-o. Prin această lege, Parlamentul a urmărit ca persoana cu dizabilitate să nu mai fie obligată să transporte singură certificatul și documentele între instituțiile aceluiași stat, dar autoritățile să identifice beneficiile și să transmită documentele necesare instituțiilor responsabile. Sensul unei asemenea intervenții nu este formal, ea privește relația concretă dintre persoana vulnerabilă și administrația care ar trebui să funcționeze în serviciul ei. 286 de deputați au votat pentru această lege, niciunul împotrivă, iar patru s-au abținut. Sensul votului meu a fost ca persoana cu dizabilitate sau familia unui copil cu dizabilitate să nu mai fie transformată în curierul unui sistem administrativ incapabil să comunice în interiorul propriilor structuri. Guvernului i-au fost acordate trei luni pentru actualizarea HG nr. 268/2007 și HG nr. 502/2017, astfel încât noul circuit să poată funcționa coerent. Drepturile recunoscute prin lege nu dispar prin simpla neactualizare la termen a acestor acte, însă reforma administrativă pentru care Parlamentul a votat rămâne incompletă.

Iar diferența este esențială, poți recunoaște juridic un drept și, simultan, poți lăsa beneficiarul captiv în procedura pe care tocmai ai anunțat că o simplifici. Aici se vede de ce numărul de voturi nu poate constitui singur măsura succesului legislativ. 286 de voturi pot modifica textul unei legi într-o singură ședință, însă nu pot, prin simpla lor existență, modifica traseul administrativ al persoanei. Pentru aceasta sunt necesare responsabilități precise, proceduri compatibile, acte subsecvente adoptate la termen și instituții capabile să execute ceea ce Parlamentul a decis.

Legea nr. 206/2025 a acvaculturii exprimă aceeași ruptură într-o formă economică directă. Pentru amenajările piscicole amplasate în arii naturale protejate de interes comunitar, parte a rețelei Natura 2000, legea prevede compensații pentru pierderile de producție cauzate de păsările și mamiferele ihtiofage, precum și pentru pierderile cauzate de restricțiile prevăzute în planurile de management. Legea stabilește că modul de calcul și de plată al acestor compensații urma să fie stabilit prin hotărâre a Guvernului în termen de 60 de zile, iar normele metodologice generale de aplicare trebuiau elaborate și aprobate în termen de 90 de zile. Pentru operatorul economic, diferența dintre existența legii și existența mecanismului de aplicare este diferența dintre faptul că statul îi recunoaște, în principiu, pierderea și posibilitatea de a calcula suma datorată, de a formula cererea și de a încasa compensația.

O recunoaștere legislativă lipsită de formula de calcul și de traseul de plată poate produce satisfacție politică în ziua adoptării, dar nu repară prejudiciul economic al celui căruia i s-a promis compensația.

Dacă un proiect poate traversa ani de procedură parlamentară, poate primi un sprijin politic foarte larg, iar efectul său economic poate rămâne ulterior dependent de acte administrative care nu apar în termenul stabilit chiar de lege, trebuie să reconsiderăm însăși semnificația expresiei atât de des utilizate: 'legea a trecut'. Pentru Parlament, ea poate însemna finalul procedurii, pentru beneficiar, poate reprezenta doar începutul unei alte așteptări.

Legea nr. 53/2026 privind prevenirea și combaterea femicidului și a violențelor care îl precedă am votat-o împotrivă și mi-am motivat public opțiunea juridică. Nu îmi retractez argumentele și nici nu le confund cu obligația de executare a unei legi aflate în vigoare. După adoptare și promulgare, votul meu împotrivă nu modifică forța juridică a normei, iar instituțiile statului sunt obligate să execute ceea ce Parlamentul a transformat în lege. Proiectul a avut 268 de inițiatori și 284 de voturi favorabile în Camera Deputaților. Legea a stabilit că mecanismul de colectare a datelor prevăzut de art. 2 se aplică de la 1 octombrie 2026 și a prevăzut un termen de 90 de zile pentru aprobarea ordinului comun necesar metodologiei de colectare și compatibilizare a datelor.

Importanța metodologiei este direct legată de capacitatea statului de a înțelege traseul violenței. Prin acest sistem trebuie să poată fi corelate informații privind plângerile anterioare, intervențiile autorităților, ordinele de protecție, încălcarea lor, istoricul violenței, relația dintre victimă și agresor, existența copiilor și alte elemente relevante ale cauzei, astfel încât analiza unui caz de femicid să nu înceapă și să se termine cu constatarea morții, ci să permită identificarea succesiunii instituționale care a precedat-o. Legea prevede explicit colectarea și compatibilizarea unor astfel de date și urmărirea parcursului unei cauze de la sesizare până la soluționare. Fără date standardizate și fără o metodologie comună, informația rămâne dispersată între instituții, iar statul își reduce capacitatea de a identifica tiparele care preced violența letală. 284 de voturi nu pot substitui această infrastructură instituțională.

Acesta este unul dintre punctele vulnerabile ale activității parlamentare, gravitatea unei teme, amploarea majorității sau numărul inițiatorilor pot crea impresia că problema socială a fost rezolvată în momentul votului, deși o lege poate avea un titlu puternic și un mecanism insuficient pregătit, poate primi aproape 300 de voturi și poate depinde ulterior de proceduri fără de care efectul său rămâne parțial.

Cine răspunde pentru 'viața unei legi'? Tocmai de aceea trebuie discutată și responsabilitatea partidelor pentru oamenii pe care îi trimit în Parlament. Selecția unui candidat pe o listă parlamentară este, în același timp, o decizie asupra calității viitoarelor legi ale României. Această dimensiune este prea rar analizată atunci când competența legislativă este confundată cu notorietatea, disciplina de partid sau capacitatea de a ocupa un loc eligibil.

Parlamentarul nu este trimis aici numai pentru a reprezenta o doctrină, pentru a participa la confruntarea dintre putere și opoziție sau pentru a identifica teme cu rezonanță publică. Este trimis pentru a vota norme care pot modifica venitul unei familii, traseul administrativ al unei persoane cu dizabilitate, activitatea unei întreprinderi, protecția unei victime sau obligațiile instituțiilor statului.

A legifera presupune cunoașterea dreptului existent, verificarea paralelismelor normative, a competenței constituționale, a dreptului Uniunii Europene, a resursei bugetare, a capacității administrative și a efectelor asupra beneficiarului. Iar acolo unde legea depinde de norme ulterioare, trebuie examinată nu doar necesitatea acestora, ci și realismul termenului în care autoritatea obligată le poate adopta.

Când aceste verificări devin secundare, iar meritul politic este contabilizat în ziua votului, apare riscul unei legiferări de imagine, o nevoie socială autentică produce mai întâi capital politic, în timp ce soluția juridică își dovedește fezabilitatea abia după ce legea a fost promulgată.

Nu afirm că toate cele 13 situații identificate au fost create cu această intenție, o asemenea concluzie ar presupune o probă pe care simpla existență a întârzierilor nu o oferă. Dar repetarea aceleiași consecințe, termene legale depășite, acte subsecvente inexistente sau adoptate tardiv, mecanisme rămase incomplet operaționalizate, justifică o examinare mult mai severă a calității procesului legislativ care le-a produs.

Răspunderea nu aparține, de altfel, unei singure verigi. Inițiatorul formulează soluția, comisiile o examinează, Guvernul prezintă puncte de vedere, Parlamentul votează, Executivul adoptă actele subsecvente, iar Parlamentul dispune ulterior de instrumentele constituționale de control asupra Guvernului. Asta înseamnă că responsabilitatea pentru 'viața unei legi' nu încetează odată cu publicarea ei în Monitorul Oficial. De aceea, faptul că am votat pentru Legea nr. 233/2025 și pentru Legea nr. 101/2026 nu îmi diminuează dreptul de a vorbi despre aceste deficiențe. Dimpotrivă, îmi amplifică obligația de a le urmări. Dacă am considerat o soluție suficient de importantă pentru a-i acorda votul meu și pentru a-i conferi forță juridică, atunci trebuie să fiu la fel de interesată de ceea ce primește cetățeanul după promulgare cum am fost de textul pe care l-am votat înaintea ei. Iar faptul că am votat împotriva Legii nr. 53/2026 nu schimbă obligația de a cere respectarea ei după ce a devenit lege, pentru că dezacordul aparține deliberării parlamentare, în timp ce executarea aparține ordinii juridice.

În ultimii ani am început să măsurăm prea frecvent activitatea parlamentarului prin numărul inițiativelor depuse, al proiectelor adoptate sau al legilor promulgate, dar aceste cifre pot descrie volumul unei activități fără să îi demonstreze valoarea.

Pentru apicultor, valoarea legii este suma pe care o poate primi, nu suma înscrisă într-un articol.

Pentru persoana cu dizabilitate, valoarea legii este traseul administrativ care dispare efectiv, nu procedura pe care Parlamentul a anunțat că o va simplifica.

Pentru operatorul din acvacultură, valoarea compensației este suma pe care o poate calcula și încasa, nu simpla recunoaștere legislativă a existenței unei pierderi.
Iar în materia violenței împotriva femeilor, valoarea mecanismului instituțional este capacitatea statului de a transforma informația dispersată în analiză și prevenție, nu amploarea majorității care l-a votat.

A face istorie în Parlament nu înseamnă să îți atașezi numele unei legi și nici să poți afirma că ai fost primul care a reglementat o anumită temă. Istoria legislativă nu se scrie numai în ziua promulgării, se scrie și după un an sau doi, atunci când poate fi verificat ceea ce a rămas din norma votată în viața persoanei în numele căreia a fost justificată.

O lege începe să valoreze politic atunci când începe să valoreze juridic pentru cetățean. Până atunci există un text, o majoritate și un rezultat parlamentar, dar nu neapărat și realitatea pe care votul a promis că o va produce.

Deputat UPR de Vaslui
Raisa Enachi
24 august 2026