Libertatea minorului în era puterii platformelor digitale

Patru ore și jumătate într-o zi obișnuită de școală și 6,1 ore într-o zi de weekend, atât timp petrec, în medie, adolescenții europeni în fața ecranelor. În același timp, nouă din zece adolescenți raportează cel puțin un simptom negativ asociat utilizării ecranelor, aproape unul din trei spune că rețelele sociale îl fac să se simtă stresat, trist sau exclus, 45% afirmă că se compară cu ceilalți prin intermediul acestor platforme, iar aproximativ un sfert au întâlnit conținut problematic online. Aceste cifre schimbă natura problemei. Nu mai vorbim despre un acces ocazional la tehnologie, ci despre o infrastructură care ocupă o parte considerabilă din timpul, atenția și formarea psihologică a unei generații. Mediul digital nu mai este un spațiu exterior vieții copilului, ci una dintre componentele în care această viață se desfășoară, se formează și este influențată.

În România, datele disponibile confirmă aceeași vulnerabilitate. Potrivit celui mai recent studiu realizat de Salvați Copiii, 60% dintre copiii participanți au asistat la forme de cyberbullying, 68% au întâlnit conținut nepotrivit sau înfricoșător, aproape unul din doi a fost contactat online de un străin, iar provocările digitale periculoase sunt vizibile pentru 60% dintre copii. Studiul, realizat la finalul anului 2025 pe copii cu vârste între 12 și 17 ani, arată și că accesul la internet este, pentru o mare parte dintre aceștia, lipsit de limite efective. Nu avem, așadar, în față o succesiune de incidente izolate, avem un mediu în care vulnerabilitatea specifică vârstei se întâlnește cu sisteme tehnologice capabile să selecteze, să ordoneze, să repete și să amplifice conținutul cu o precizie pe care un copil nu are nici instrumentele cognitive, nici experiența necesară pentru a o înțelege și evalua critic.

Platforma digitală contemporană nu așteaptă pur și simplu alegerea utilizatorului, ea selectează, recomandă, ordonează, măsoară reacțiile, identifică tiparele de comportament și optimizează succesiunea stimulilor astfel încât interacțiunea să continue cât mai mult. În acest context, relația dintre minor și platformă nu mai poate fi descrisă în mod convingător ca o relație simplă între un utilizator autonom și un furnizor pasiv de servicii. Este, în realitate, un raport profund asimetric, pe de o parte se află o persoană aflată încă în formare, iar pe de altă parte o infrastructură tehnologică dotată cu capacități de analiză, predicție și influențare pe care copilul nu le poate nici percepe integral, nici controla. De aici trebuie să înceapă dezbaterea politică și juridică.

Problema nu poate fi redusă la opoziția simplistă dintre cei care susțin rețelele sociale și cei care vor să le interzică. Tehnologia nu este adversarul copilului, iar izolarea digitală nu poate deveni doctrina unei societăți moderne. Întrebarea fundamentală este alta: cât de autentică este libertatea minorului într-un spațiu organizat de entități care dispun, prin volume uriașe de date și prin modele comportamentale sofisticate, de o capacitate de a-i anticipa și influența reacțiile pe care copilul însuși nu o poate avea?
Libertatea minorului în mediul digital nu poate fi măsurată doar prin existența formală a posibilității de a accepta, refuza sau ignora un anumit conținut. Autonomia presupune mai mult decât absența unei interdicții, ea presupune capacitatea reală de a înțelege consecințele unei alegeri, de a identifica factorii care o influențează și de a rezista unor mecanisme construite tocmai pentru a-i orienta comportamentul. Această distincție este cu atât mai importantă atunci când vorbim despre copii de 11, 12, 13 sau 14 ani. Dreptul nu poate presupune, la aceste vârste, același nivel de discernământ și autonomie pe care îl atribuie unui adult. În același timp, nu poate transfera integral asupra familiei responsabilitatea pentru funcționarea unor sisteme tehnologice pe care familia nu le proiectează, nu le administrează și nu le poate audita.

La 9 februarie 2026, în contextul dezbaterii publice privind protecția minorilor în mediul online, am susținut necesitatea unei reglementări care să reașeze această protecție dincolo de responsabilitatea exclusivă a familiei. Inițiativa legislativă privind protecția minorilor sub 16 ani pe platformele de social media a fost înregistrată în circuitul parlamentar sub numărul L192/2026 la Senat și PL-x 364/2026 la Camera Deputaților. Demersul a pornit de la o realitate simplă, arhitectura platformelor, mecanismele de recomandare și tehnologiile de captare a atenției sunt concepute și administrate de operatori asupra cărora părintele nu exercită un control efectiv. În această logică, protecția minorului nu poate fi construită exclusiv în jurul vigilenței familiei, ea trebuie să includă și responsabilitatea celor care proiectează și exploatează infrastructura digitală în care copilul își petrece o parte semnificativă din timp.

Inițiativa a urmărit instituirea unor mecanisme de protecție legate de accesul minorilor și de verificarea vârstei, concomitent cu garanții privind protecția datelor personale. Principiul este esențial, verificarea vârstei nu trebuie să devină pretextul pentru construirea unor baze suplimentare de date despre copii și nici să transforme protecția minorului într-un sistem permanent de identificare și urmărire a identității sale digitale.

Senatul a respins inițiativa la 27 aprilie 2026, cu 72 de voturi pentru, 5 împotrivă și 35 de abțineri. La 29 aprilie, proiectul a fost înregistrat la Camera Deputaților, unde se află în procedură legislativă. Faptul că o inițiativă legislativă este respinsă de una dintre Camere nu elimină însă problema socială care a generat-o.

Un vot parlamentar nu poate face să dispară cele 4,5 ore petrecute zilnic online de adolescenții europeni într-o zi de școală, nici cele 6,1 ore dintr-o zi de weekend. Nu poate elimina cei 60% dintre copiii români care au asistat la cyberbullying, cei 68% care au întâlnit conținut nepotrivit sau înfricoșător ori aproape jumătate dintre cei care au fost contactați de persoane necunoscute. Maturitatea unei instituții legislative se măsoară tocmai prin capacitatea de a confrunta asemenea realități cu instrumentele juridice existente și de a verifica dacă protecția prevăzută formal corespunde intensității reale a riscului.

Uniunea Europeană a făcut deja un pas important dincolo de vechea concepție potrivit căreia platformele digitale ar fi simpli intermediari neutri. Regulamentul privind serviciile digitale (Digital Services Act) impune platformelor accesibile minorilor obligații privind un nivel ridicat de confidențialitate, siguranță și securitate și interzice publicitatea bazată pe profilarea datelor personale atunci când operatorul știe cu o certitudine rezonabilă că utilizatorul este minor. Pentru platformele foarte mari, cadrul european impune și evaluarea și diminuarea riscurilor sistemice, inclusiv a celor care privesc protecția minorilor și bunăstarea fizică și mintală. Mai mult, abordarea europeană privind verificarea vârstei evoluează către soluții care încearcă să separe dovada vârstei de dezvăluirea identității. Comisia Europeană a dezvoltat un mecanism de verificare bazat pe dovada anonimizată a vârstei și pe principiile protecției datelor, cu obiectivul ca soluțiile de acest tip să poată fi implementate la nivelul statelor membre până la sfârșitul anului 2026.

Acest lucru confirmă că dezbaterea nu mai este una pur teoretică. Întrebarea juridică nu este dacă statul trebuie să ignore mediul digital sau dacă trebuie să supravegheze identitatea digitală a fiecărui copil, întrebarea este cum poate fi construit un mecanism de protecție eficient fără ca protecția să producă, la rândul ei, o nouă vulnerabilitate privind datele personale și libertatea individuală. De aceea, verificarea vârstei trebuie să fie proporțională, orientată spre minimizarea datelor și lipsită de mecanisme care ar permite transformarea unei măsuri de protecție într-un instrument permanent de supraveghere.

Există, în același timp, o dimensiune a responsabilității publice care nu poate fi transferată integral asupra părinților. Familia educă, stabilește limite, oferă sprijin și intervine atunci când copilul se confruntă cu un risc. Dar părintele nu proiectează algoritmul, nu decide criteriile sistemului de recomandare, nu controlează mecanismele de profilare comercială, nu poate vedea codul sursă al platformei și nu dispune de capacitatea tehnică de a audita modul în care un sistem selectează conținutul prezentat copilului. A cere familiei să compenseze singură această diferență înseamnă să ignori însăși natura raportului de putere.

Un părinte poate limita timpul petrecut online, poate discuta cu copilul despre riscuri și poate utiliza instrumente de control parental, dar nu poate concura, de la egal la egal, cu o infrastructură globală care dispune de resurse financiare, tehnice și informaționale incomparabil mai mari și care poate analiza milioane de comportamente pentru a anticipa reacțiile unui singur utilizator. Responsabilitatea parentală este reală, dar nu este nelimitată. A considera că întreaga responsabilitate aparține familiei înseamnă, în ultimă instanță, să cerem individului să repare singur o asimetrie tehnologică produsă de sisteme globale. Această abordare nu mai corespunde realității raportului dintre utilizatorul minor și infrastructura digitală care îi organizează experiența.

Economia digitală a descoperit că atenția poate fi măsurată, anticipată, captată și transformată în valoare economică. Problema juridică apare exact în punctul în care această capacitate economică întâlnește o persoană a cărei autonomie este încă în formare. O societate care consideră că patrimoniul copilului, integritatea sa fizică, educația, sănătatea și capacitatea sa juridică merită protecție nu poate considera că atenția, identitatea digitală și formarea emoțională a copilului aparțin unui teritoriu lipsit de responsabilitate publică. Dacă economia digitală a învățat să transforme fiecare secundă de atenție în valoare economică, dreptul trebuie să fie suficient de sofisticat pentru a distinge între libertatea autentică a minorului și exploatarea comercială a vulnerabilității sale.

Aceasta nu înseamnă că orice influență exercitată asupra unui copil trebuie interzisă și nici că orice utilizare intensă a tehnologiei trebuie tratată ca un pericol. Înseamnă că trebuie să recunoaștem diferența dintre utilizarea voluntară a unui serviciu și un mediu digital construit pentru a anticipa comportamentul utilizatorului și a-l determina să rămână cât mai mult timp în interiorul său.

Protecția minorului în mediul digital nu poate fi redusă la o dispută despre numărul de ore petrecute în fața unui ecran și nici la o confruntare simplificată între autoritatea părintelui și libertatea copilului. Problema reală este dezechilibrul dintre capacitatea limitată de discernământ a unei persoane aflate în formare și puterea tehnologică a unor sisteme construite pentru a observa, anticipa și influența comportamente. De aceea, răspunsul nu poate fi nici expunerea necontrolată, nici izolarea copilului de lumea digitală. Copilul are dreptul la informare, comunicare, educație și participare în mediul digital, dar are, în aceeași măsură, dreptul la protecție, cele două drepturi nu se exclud, dar se condiționează reciproc.

O societate care acceptă că dezvoltarea fizică, educația, patrimoniul și integritatea copilului necesită protecție juridică nu poate considera că atenția sa, identitatea sa digitală și formarea sa emoțională trebuie lăsate exclusiv la discreția unor mecanisme comerciale.

În același timp, protecția nu trebuie să devină supraveghere. Verificarea vârstei nu trebuie să devină identificare permanentă. Siguranța nu trebuie să fie cumpărată cu prețul anulării vieții private, iar responsabilitatea statului nu trebuie să însemne substituirea familiei, ci stabilirea unor reguli corecte pentru toți actorii implicați.

Adevărata miză este, prin urmare, una de echilibru, să protejăm copilul fără să-i anulăm autonomia progresivă, să responsabilizăm platformele fără să interzicem tehnologia, să sprijinim părinții fără să le transferăm o sarcină pe care nu o pot îndeplini singuri și să folosim verificarea vârstei fără să construim o societate a supravegherii identității digitale. Libertatea copilului în mediul digital nu începe acolo unde statul se retrage complet, ea începe acolo unde puterea tehnologică este supusă unor limite proporționale, transparente și verificabile, astfel încât influența unei platforme să nu poată substitui, fără limită și fără răspundere, propria capacitate a copilului de a alege.
În fond, întrebarea nu este dacă minorul trebuie să fie liber în mediul digital. Trebuie să fie. Întrebarea este dacă libertatea sa este una reală atunci când alegerea lui are loc într-un mediu proiectat de alții, optimizat pentru atenția lui și alimentat de informații despre comportamentul său pe care el nu le poate nici vedea, nici înțelege pe deplin, iar aici începe responsabilitatea dreptului, nu să elimine tehnologia din viața copilului, ci să se asigure că tehnologia nu ajunge să elimine libertatea autentică a copilului.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui