Dialogurile TT

'Spațiile trebuie să rămână deschise - nu în sensul ușilor sau ferestrelor, ci al gândului.'

Convorbire cu scenograful Dragoș Buhagiar - urmașul unei familii de maltezi care au urcat Dunărea dragându-i malurile, plecat de acasă la 14 ani și îndemnat să nu revină la Brăila. Scenograf care lucrează de 18 ani cu Silviu Purcărete. Președinte al UNITER.

L-am prins la Piatra Neamț, unde a venit cu tabăra Pre-HOP[1] - pe care se gândește să o facă itinerantă - între două spectacole care se joacă la capete de lume: Regele Lear la Craiova și Iona, dus până la Tokyo.

Drumul apei

Reporter: Ați plecat de acasă la 14 ani, la un liceu de artă din Cluj, la 700 de kilometri. Ce a lăsat în urmă copilul acela - și v-a făcut artist sau doar singur mai devreme?

D.B.: Nu știu dacă a lăsat ceva în urmă. Sau, dacă a lăsat o bucată de copilărie de lângă părinți, o copilărie mai fără griji, 'am recuperat-o' mai târziu în câteva spectacole. Plecarea a fost, de fapt, un câștig - pregătirea pentru o călătorie lungă. Am fost obligat să mă maturizez relativ repede.

Nu eram tocmai singur într-o lume ostilă, dar eram într-o altă lume: Ardealul, pentru mine, era o altă țară. () Îmi vedeam părinții o dată la trei luni. Am devenit conștient că sunt responsabil de viitorul meu - nu-mi purta nimeni de grijă.

Am crescut singur și am trecut prin niște situații interioare pe care nu le înțelegeam foarte bine. Dar am avut noroc că am făcut față. Probabil a avut grijă divinitatea.

O zi cu statuia lui Matei Corvin

Rep.: Se simte că spațiul acela v-a marcat.

D.B.: Mă frapa spațietatea clădirilor - înălțimile, lățimile străzilor, parterul mereu înalt. Veneam dintr-un oraș cu arhitectură eclectică, dar cumva de butaforie: casele de negustori din Brăila, cu ornamente de ipsos - simțeai că e ceva improvizat. Aici era piatră, era solid. Am stat o zi întreagă lângă statuia lui Matei Corvin, de dimineața până seara - îmi tăia respirația, o senzație fizică pe care n-o decodam.

Nu înțelegeam dimensiunea, nu înțelegeam ce simbolizează, dar mă copleșea. Și tot acolo, în casa lui Matei Corvin, era biblioteca Academiei de Arte; eu, chiar dacă eram la liceu, aveam voie să intru - nu luam cărți acasă, dar stăteam acolo și studiam reviste de specialitate, anatomie artistică.

M-am intersectat cu urmele unei civilizații înfrânte, dar nu dispărute - atât de puternică fusese, încât se simțea încă istoria.

Rep.: Și comunitatea?

D.B.: Orașul mi-a schimbat viața, iar interacțiunea cu comunitatea maghiară m-a format. Colegii mei maghiari erau foarte talentați și foarte primitori. Am ajuns repede în casele lor, m-au adoptat. Întotdeauna am considerat că maghiarii sunt atenți la detalii, sentimentul de familie e mai acut. Am prieteni la Cluj cu care pot să nu mă văd trei ani - ne vedem mâine și e ca și cum n-aș fi plecat.

Cel care i-a spus nu te întoarce

Rep.: Cine v-a crescut, v-a marcat, dincolo de familie, în anii aceia de început?

D.B.: La Teatrul 'Maria Filotti' din Brăila era un tâmplar de teatru, Mitică Bâtlan - l-am iubit foarte tare. Un meșter excepțional, care a apucat să lucreze cu tâmplarii din generația formată la Viena, când decorurile de teatru se comandau la firme speciale de construcții.

El m-a crescut spiritual, a avut grijă de mine. Și tot el, de fiecare dată când mă duceam acasă, îmi spunea: să nu te întorci. Să nu te umpli de nostalgie. (Să nu te nostalgizezi.) Aici e un loc cald în care aparent te simți bine, dar care te înmoaie artistic. Du-te înainte, nu rămâne în urmă. Mi-a fost mentor - și profesional, și uman.

Spectatorul care zboară puțin

Rep.: Păstrați un halat recondiționat din Uriașii munților, primul spectacol cu Purcărete.

D.B.: E un costum pe care l-am făcut din niște bucăți și care a devenit un obiect-accesoriu.

Rep.: Dacă ar fi în atelier un singur obiect care vă rezumă, care ar fi?

D.B.: Nu am unul. Ar trebui să fie mai multe - sunt foarte atașat de obiecte și de detalii. Poate o pălărie, un baston, vinilurile, ochelarii Mi-e greu să aleg un obiect.

Rep.: Pălărie, baston, viniluri, ochelari. Ați definit deja o epocă.

Spuneți că un spațiu bun 'lasă spectatorul să zboare puțin'. Cum simțiți, la repetiție, momentul în care un decor sufocă în loc să elibereze?

D.B.: Spațiile trebuie să rămână deschise - nu în sensul ușilor sau ferestrelor, ci al gândului. Am făcut uneori decoruri despre care mi-am dat seama, stând la repetiții, că erau decorații, nu spații de joc. Prea încărcate. Le decodai din prima parte a spectacolului și pe urmă nu se mai întâmpla nimic cu ele; nu-ți dădeau voie să visezi.

Și când merg la teatru și văd un spectacol bun al colegilor mei, știu că e bun în momentul în care zburd în timpul lui - când mă lasă să-mi închipui ce s-ar mai putea face în spațiul acela.

Publicul trebuie antrenat în felul acesta: trebuie să-l provoci, să-i lași dreptul de a-și mai imagina ceva dincolo de ce i-ai oferit tu.

Rep.: Sunteți un arheolog al hainelor purtate. Ce vede scena pe un obiect trăit și nu vede pe unul nou?

D.B.: Scena - cum au zis înaintașii - e ca o lupă: se vede tot ce e confecționat nou. Un obiect purtat se patinează organic: pantalonul se tocește la genunchi, la buzunare, acolo unde corpul își pune amprenta; lângă întrerupător se face un halo, o urmă că s-a umblat acolo. Nu judec - fiecare are dreptul să se poarte cum vrea. Dar e ciudat să vezi haine rupte 'anorganic', în locuri unde nu s-ar toci: blugii rupți la mijlocul gambei, pe corpul altcuiva, ceva care schimbă brutal proporția omului.

Cel mai frumos, la teatru, e să nu vezi construcția. Exact ca la un regizor bun: nu știi dacă actorul interpretează sau chiar așa e.

Dar firescul de azi nu mai e firescul de atunci. Firescul a ajuns să însemne 'a nu juca prea mult, a nu vorbi prea tare' - adică s-a redus la o convenție superficială, iar dicția e una dintre victime. Am fost de curând la un spectacol, stăteam în rândul doi, la trei metri de actor - și nu înțelegeam ce spune. Dicția. Se zicea că e un actor bun.

La Gala HOP din anul acesta, la Constanța, vom face niște ateliere de voce pentru teatrul radiofonic, un parteneriat cu Societatea Română de Radiodifuziune. Le va susține Ilinca Stihi. Trebuie să știm cum ne folosim vocea, emisia - e altceva să ai un microfon între tine și public.

Rep.: Când ajungeți într-un spațiu nou, de unde porniți?

D.B.: Asta le spuneam și copiilor azi, la ateliere[2]: în momentul când ajungi într-un spațiu, indiferent cine ești - actor, regizor, scenograf, compozitor - trebuie să înțelegi locul. Nu te duci acolo și spui: scena asta e proastă, haideți să schimbăm tot. Aici, la Teatrul Tineretului, știi că e o scenă intimă, italiană - din start nu mă gândesc la construcții masive. Mă gândesc la proporție, la unghiurile de vizibilitate, la distribuția publicului.

Adevărat e mai valoros decât bine

Rep.: Construiți lumi de aproape 18 ani. Prin ce sunteți diferit, cu adevărat, de Silviu Purcărete?

D.B.: Între noi doi? Când i-am văzut primul spectacol, mi-a sucit mințile - am înțeles ce ar putea să fie teatrul. Următorul a fost - Decameronul. Mi-am dorit imediat să lucrez acolo. E o formă de teatru viu, un adevăr teatral care nu se face cu minciună și cu butaforie. Nu e construit la vedere, dar nu e butaforic, nu e forțat; spațiile ies firesc din text.

Am crescut cu spectacolele lui Silviu și, la un moment dat, am primit un telefon. De atunci lucrăm împreună.

Nu știu dacă suntem diferiți. Profesional, cred că ne interesează aceleași unelte, în căutarea adevărului unui text. E greu să vorbesc despre lucrurile astea Nu știu dacă am vorbit bine.

Rep.: Poate că adevărat e mai valoros decât bine.

D.B.: Eu zic că e valoros. Am trăit alături de el niște proiecte absolut halucinante - și călătoria culturală a fost ceva extraordinar. Am reușit să-mi termin cu adevărat studiile odată cu perioada asta.

O odaie oltenească la Tokyo

Rep.: În Iona, spectacolul japonez, ați pus în final o cameră oltenească în fața unor spectatori niponi. Ce s-a întâmplat?

D.B.: Să nu râdeți - sunt foarte multe similitudini, cromatice, de proporții.

Rep.: Am trăit în Asia.

D.B.: Am lucrat mult la Tokyo, am prins ceva din profunzimea relațiilor lor umane, și am văzut că umanitatea sănătoasă din satul românesc autentic e foarte apropiată de a lor. Cele două culturi au preocupări asemănătoare. Și textul lui Sorescu - relația pe care pescarul o are cu marea și cu filozofia - seamănă foarte tare cu lumea lor.

Zona oltenească avea legătură cu Sorescu și cu lumea în care a crescut Purcărete - era foarte aproape de copilăria lui. Așa a ieșit spectacolul.

Trăiești o viață întreagă încercând să descoperi cine ești - și viața trece foarte repede, n-ai cum să știi cine ești până la capăt. Dar e frumos să-ți descoperi rădăcini diverse. Dacă nu te-ai fi născut în locul acela, n-ai fi cine ești.

Frumusețea stă în drum

Rep.: Paul Chiribuță spunea că actorul re-face drumul lui Ulise - numai că Ulise îl parcurge o dată, iar teatrul îl reia de fiecare dată.

D.B.: Asta le spuneam și eu azi copiilor de la tabără. Pe mine mă interesează fiecare spectacol ca pe o odisee. Premiera mi se pare partea cea mai puțin interesantă - trebuie să existe, dar frumusețea constă în drum, în perioada în care descoperi și ți se întâmplă lucruri. Când ajungi acasă, te relaxezi și te afunzi în lucrurile care-ți plac. E periculos.

Breasla

Rep.: Ați spus într-un interviu că scenograful e 'pe jumătate inginer și pe jumătate vătaf', omul care ține un șantier. Ați adus ceva din disciplina asta la UNITER?

D.B.: Am preluat UNITER în perfectă stare de funcționare - n-am avut o problemă de reconstrucție. Împreună cu Aura Corbeanu am dus proiectele mai departe și am încercat să deschidem geamurile și ușile, să aerisim. Cu respect pentru ce era deja în mers, le-am adaptat la nevoile momentului. Proiectele trebuie să fie vii, ca și lumea în care trăim.

Am constatat că la Gala HOP copiii (n.r. - a se citi studenții) au nevoie de mai multe zile de lucru. Am făcut întâlniri cu oameni de teatru care doresc să ofere ceva - și de acolo a apărut ideea de a extinde gala la o săptămână.

Apoi, din discuții cu viitorul director de gală, Erwin Șimșensohn, am considerat că ar fi bine să existe o perioadă de lucru înaintea galei - și așa s-a inventat Pre-HOP. Tinerii se întâlnesc cu selecționerii, lucrează pe momentele prezentate la selecție, renunță sau își clarifică proiectele.

O perioadă în care poți să-ți permiți să greșești și s-o iei de la capăt. Să te dai puțin înapoi și să te auto-evaluezi, fără presiunea concursului - pentru că acele trei-patru zile la Constanța sunt destul de dure, presiunea îi crispează pe unii, îi lasă să zburde mai puțin.

Aici au voie să zburde.

Castelele luate de val

Rep.: Ați mai spus că vă plac castelele de nisip luate de valuri.

D.B.: Le comparam cu efemeritatea teatrului. Sunt spectacole care ajung într-un punct de sublim, ireal, de frumos - o stare de grație, datorită actorilor, nu muncii mele de scenograf - și apoi dispar. Poate să nu mai fie așa ceva a doua oară; sau să fie ceva la care refuzi să te mai uiți, pentru că n-a trecut timpul. Sunt ca niște copii pe care trebuie să-i îngrijești foarte atent, și asta nu mai e în mâna noastră - e în mâna producătorului, în mâna actorilor.

Asta e frumusețea, dar și dezavantajul teatrului: unicitatea momentului. Cred că lucrările astea sunt niște dicteuri: există ceva deasupra noastră care decide pentru noi. Nu trebuie să fim orgolioși și să spunem că le-am făcut singuri.

Ar trebui să mulțumim, probabil, divinității că am fost aleși să facem meseria asta. Să poți să-ți închipui tot felul de lumi efemere - și la un moment dat să și trăiești din asta. E un privilegiu și un mare noroc.

Orfanul Zhao: trădare și putere

Rep.: La mijlocul anilor '90 ați lucrat aici, la Teatrul Tineretului, cu Alexandru Dabija - Orfanul Zhao, Mult zgomot pentru nimic, Cutuma. Cum a fost întâlnirea cu ceastă scenă?

D.B.: Spectacolul Orfanul Zhao, cu premiera în 1995, a reprezentat o revenire în forță a Teatrului Tineretului. Alexandru Dabija, regizorul spectacolului, nu a ales întâmplător acest text - un vechi text chinezesc din secolul al XIII-lea. Tocmai fusese demis politic de la conducerea Teatrului Odeon, iar acest text vorbea despre trădare și putere.

Ca scenograf aveam de rezolvat o situație: Teatrul din Piatra Neamț are o scenă de dimensiuni mici, iar spectacolul avea în distribuție întreaga trupă TT, în jur de 30 de persoane. Așadar, trebuia ca focusul să fie pe actori. De asemenea, textul presupunea o schimbare de spații de joc on the road.

Erau anii '90, ani dificili, când spectacolul străzii era foarte intens, erau anii fără internet, informații despre China aveam doar din vechi albume de artă. Magazinele erau încă destul de goale, materialele pentru lucrul scenografiei erau, în continuare, pânza, lemnul, sârma de Buzău. Pentru acest spectacol elementul de bază al scenografiei a fost costumul. Am fost la Jilava, undeva unde se prelucrau piei de animale, și am ales niște bucăți de meșină, pe care le-am croit și le-am pictat manual. La costume am lucrat și cu elevi de la Liceul de Artă din Piatra Neamț. Costumul a devenit parte din plastica sonoră a spectacolului. Când se mișcau actorii, costumele făceau zgomot și acest fâșâit trebuia controlat, era necesară multă disciplină de grup. Din punct de vedere vizual, spectacolul era definit prin costume și lumini. E un spectacol la care eu țin foarte mult - primul care mi-a pus probleme artistice și tehnice serioase.

Rep.: Se mai poate forma azi un artist astfel?

D.B.: Orice e posibil. Dar lumea de azi e mult mai periculoasă - un fals rai, care îți oferă prea multe fructe, nu doar mărul. Te poți abate ușor de la drum. E o societate instabilă, care îți creează un disconfort psihic. E profund neliniștitor să fii întrebat de copiii tăi - și fetele mai mici, și cea mare - dacă va fi război

Aici s-a terminat bateria camerei. Ce a urmat a rămas parțial pe bandă: un om care, întrebat de copiii lui dacă vine războiul, se crispează sub vântul vremurilor. Dar care, în aceeași respirație, spune că se simte norocos pentru că trăiește dintr-un lucru fragil și trecător: teatrul.

Urmașul unei familii de maltezi care au urcat Dunărea dragându-i malurile, plecat de acasă la 14 ani, călător în depărtări și prin spații imaginare, ținându-se, într-o lume nesigură, tocmai de un castel de nisip. Și numind asta noroc.

a consemnat Camelia Varvara Tudose - Serviciul Literar și Artistic al Teatrului Tineretului Piatra Neamț