23 august, memoria ca limită a puterii

Data de 23 august este, în România, Ziua Comemorării Victimelor Fascismului și Comunismului, instituită prin Legea nr. 198/2011, iar în plan european această dată este consacrată comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare.

Alegerea ei nu este întâmplătoare, la 23 august 1939, Europa a fost împărțită printr-un acord între două regimuri totalitare care au tratat frontierele, popoarele și suveranitatea statelor ca obiecte negociabile, iar România avea să suporte direct consecințele acestei logici de putere prin drama Basarabiei și prin fracturile teritoriale care au urmat.

De aceea, 23 august este una dintre marile interogații politice ale secolului XX, ce se întâmplă atunci când statul încetează să mai fie limitat de drept, când ideologia dobândește prioritate asupra persoanei și când puterea consideră că poate decide asupra libertății, proprietății, identității și chiar existenței cetățeanului.

În 1944, aceeași dată a dobândit o altă semnificație, prin schimbarea orientării militare a României, iar ulterior regimul comunist a confiscat 23 august și l-a transformat într-un instrument de legitimare politică, demonstrând încă o dată că totalitarismul nu urmărește numai controlul prezentului, ci și monopolul asupra interpretării trecutului. Tocmai aici se află sensul politic al comemorării de astăzi.

Fascismul și comunismul au provenit din tradiții ideologice diferite, dar au convertit într-o aceeași concepție asupra puterii, individul putea fi sacrificat în numele unei finalități colective proclamate superioare, adversarul putea fi eliminat, libertatea putea fi suspendată, iar statul putea transforma excepția în normă. Aceasta este lecția pe care politica actuală nu are dreptul să o relativizeze.

Democrația nu se definește numai prin existența alegerilor, ci prin limitele pe care instituțiile, dreptul și societatea le impun puterii, iar în momentul în care majoritatea începe să creadă că legitimitatea electorală îi conferă dreptul de a domina fără contrapondere, memoria totalitarismului încetează să mai fie istorie și devine avertisment politic.

23 august ne obligă, prin urmare, să refuzăm două tentații la fel de periculoase, idealizarea unui trecut traumatic și instrumentalizarea victimelor pentru interese politice contemporane. Memoria nu poate deveni proprietatea niciunui partid, după cum suferința celor deportați, întemnițați, persecutați, expropriați sau eliminați nu poate fi utilizată selectiv în funcție de conveniența ideologică a prezentului.

Pentru România, această dată are și o dimensiune care nu poate fi eludată, Basarabia, asupra căreia marile puteri au decis fără consimțământul celor care locuiau acolo, rămâne una dintre demonstrațiile istorice ale faptului că suveranitatea unui stat devine fragilă atunci când echilibrul extern se prăbușește, iar capacitatea internă de apărare este insuficientă. De aceea, politica memoriei trebuie să fie inseparabilă de politica suveranității. Un stat care își uită vulnerabilitățile istorice riscă să le reproducă sub alte forme, iar un stat care își reduce memoria la evocare, fără să extragă din ea o disciplină a puterii și a suveranității, își abandonează una dintre propriile forme de apărare politică.

Această dată de 23 august nu cere nostalgie și nici revanșă ideologică, dar luciditate politică, puterea trebuie limitată, suveranitatea trebuie apărată, adevărul istoric trebuie protejat, iar libertatea nu trebuie niciodată presupusă ca fiind definitiv câștigată. Pentru că tragediile politice nu încep atunci când libertatea a dispărut deja, dar atunci când societatea începe să accepte, în numele unei doctrine, că anumite limite ale puterii pot fi depășite.

Deputat UPR de Vaslui
Raisa Enachi
21 august 2026