Austeritatea pentru români, excepția pentru partide

La 7 august 2026, într-o singură zi, 15.470.004 lei din bugetul statului au fost virați către opt partide politice: 5.132.818 lei către PSD, 3.035.116 lei către AUR, 2.794.483 lei către PNL, 1.983.502 lei către USR, 1.319.399 lei către S.O.S. România, 1.063.111 lei către POT, 72.619 lei către PMP și 68.956 lei către Forța Dreptei. Dacă însumăm transferurile lunare publicate pentru perioada ianuarie - august 2026, finanțarea publică acordată partidelor depășește 122,69 milioane de lei în primele opt luni ale anului.

Nu invoc aceste cifre pentru a susține teza simplistă potrivit căreia eliminarea finanțării publice a partidelor ar rezolva dezechilibrul finanțelor statului. Ar fi intelectual incorect să comparăm 122 de milioane de lei cu un deficit bugetar proiectat pentru 2026 la 127,7 miliarde de lei, respectiv 6,2% din PIB. Le invoc pentru o problemă diferită și, din punct de vedere politic, mult mai importantă, simetria morală dintre sacrificiul solicitat societății și sacrificiul pe care sistemul politic este dispus să îl accepte pentru sine.

Bugetul anului 2026 a fost construit oficial pe o traiectorie de consolidare fiscală și pe reducerea graduală a unor categorii de cheltuieli, iar statul justifică restrângeri, înghețări și o disciplină mai severă în utilizarea resurselor publice prin necesitatea restabilirii echilibrului bugetar. Această doctrină poate fi justificată economic. Credibilitatea ei politică depinde însă de un principiu pe care nicio formulă contabilă nu îl poate substitui, cel care cere austeritate nu poate revendica pentru sine o excepție morală de la austeritate.

Aici nu discutăm numai despre bani, dar despre natura legitimității într-o democrație reprezentativă. Cetățeanului i se poate cere să accepte o povară fiscală suplimentară, restrângerea unei facilități sau amânarea unei cheltuieli publice numai dacă autoritatea care formulează această cerere demonstrează că aceeași exigență guvernează și propria conduită. Altfel, disciplina bugetară încetează să mai funcționeze ca principiu general și capătă forma unei pedagogii politice în care sacrificiul este prescris de cei care își conservă propriul mecanism de finanțare.
Din acest motiv, la 15 octombrie 2025, înainte ca această temă să devină una dintre controversele curente ale anului 2026, am inițiat singură propunerea legislativă care a devenit PL-x nr. 90/2026, prin care am propus suspendarea, pentru anii 2026 și 2027, a subvențiilor acordate partidelor politice de la bugetul de stat și direcționarea acestor resurse către sănătate, educație, protecția copiilor și protecția persoanelor vulnerabile. Senatul a respins propunerea legislativă la 16 februarie 2026. În timpul dezbaterilor din plen, reprezentanții PNL au susținut, de la tribuna Senatului, că măsura reprezintă 'o alocație', iar reprezentanții USR au afirmat că, prin adoptarea acesteia, 'se va umbla cu sacoșele cu bani'. Propunerea legislativă se află în prezent la Camera Deputaților, în calitate de Cameră decizională, unde a fost trimisă Comisiei juridice pentru întocmirea raportului.

Am continuat aceeași linie prin PL-x nr. 388/2026, pe care am inițiat-o și care propune o regulă elementară de coerență financiară, o cheltuială electorală finanțată integral sau parțial din donații să nu poată fi rambursată ulterior din fonduri publice. Sursele respective trebuie evidențiate distinct în conturile bancare de campanie și în documentele contabile, tocmai pentru a exclude situația în care aceeași cheltuială dobândește succesiv justificări financiare diferite în raport cu finanțatorul privat și cu bugetul public.

Nu contest rațiunea democratică din care s-a născut finanțarea publică a partidelor. Independența față de finanțatori privați, pluralismul politic și reducerea riscului de captură economică a organizațiilor politice sunt obiective legitime. Tocmai de aceea, discuția trebuie purtată cu rigoare și nu cu reflex populist.

Întrebarea serioasă nu este dacă partidele trebuie să dispună de resurse, evident că trebuie să dispună de resurse pentru a funcționa într-o democrație. Întrebarea fundamentală este care reprezintă nivelul rezonabil al contribuției publice, câtă transparență trebuie să existe în privința utilizării acesteia și până unde poate merge statul în protejarea financiară a organizațiilor care exercită puterea, în timp ce le cere celorlalte categorii sociale să accepte reducerea propriilor așteptări bugetare.

Între ianuarie și august 2026, cuantumul lunar al subvențiilor a evoluat de la 14.471.475 lei în ianuarie la 15.405.550 lei în februarie, după care a rămas aproape constant în jurul valorii de 15,47 milioane de lei pe lună, ajungând la 15.470.004 lei atât în iulie, cât și în august. Această 'stabilitate' este relevantă tocmai pentru că apare într-un an în care politica fiscală este definită oficial prin consolidare, controlul cheltuielilor și reducerea deficitului.

Din punct de vedere contabil, 15 milioane de lei într-o lună nu vor repara un deficit de 127,7 miliarde de lei. Cine ar pretinde contrariul ar transforma o problemă de principiu într-un exercițiu de aritmetică electorală.

Din punct de vedere democratic, însă, fiecare leu capătă o semnificație diferită atunci când statul îi explică unui profesor, unui pensionar, unui părinte, unui pacient sau unei comunități locale că resursele sunt limitate. Pentru că legitimitatea sacrificiului nu rezultă numai din necesitatea lui economică, ci și din distribuirea lui echitabilă.

Există o veche tentație a puterii de a transforma necesitatea într-o obligație pentru ceilalți și privilegiul într-o necesitate pentru sine. Finanțele publice sunt unul dintre locurile în care această contradicție devine perfect vizibilă. Bugetul nu este doar un document contabil, este expresia numerică a ierarhiei pe care statul o stabilește între propriile priorități.

Atunci când un guvern sau o majoritate parlamentară afirmă că fiecare categorie trebuie să participe la efortul de echilibrare fiscală, întrebarea legitimă nu este dacă partidele trebuie desființate financiar. Întrebarea este dacă partidele acceptă să fie incluse în principiul pe care îl prescriu tuturor celorlalți. Reprezentarea democratică nu conferă un drept de preempțiune asupra resursei publice, iar finanțarea politică nu poate deveni singura zonă în care austeritatea este o teorie despre ceilalți.

De aceea solicit reluarea dezbaterii asupra PL-x nr. 90/2026 și PL-x nr. 388/2026, nu pentru a transforma finanțarea partidelor într-un adversar convenabil și nici pentru a nega rolul finanțării publice în protejarea pluralismului politic, ci pentru a restabili o exigență fără de care disciplina bugetară își pierde legitimitatea democratică, statul nu poate cere societății o morală a restrângerii și rezerva sistemului politic o morală a excepției.

Dacă austeritatea este necesară, ea trebuie să fie credibilă, iar credibilitatea începe cu aceeași regulă pentru toți, sacrificiul cerut cetățenilor trebuie să fie însoțit de disponibilitatea sistemului politic de a suporta, atunci când situația o impune, propriul său sacrificiu.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui