Nimeni nu este mai presus de Constituție

În numai cincisprezece zile, între 3 și 18 august 2026, trei momente puse unul lângă altul spun mult mai mult despre raportul dintre putere și lege decât numeroasele declarații partizane ale acestor zile.

La 3 august, Agenția Națională de Integritate a făcut public faptul că monitorizează 122 de cazuri aflate sub interdicția de trei ani, aplicată persoanelor identificate definitiv în conflict de interese sau incompatibilitate. Aproximativ 75% dintre aceste cazuri privesc persoane declarate în conflict de interese în timp ce ocupau funcții elective, iar 47 dintre persoanele aflate în această situație continuă să ocupe funcții pentru care au obligația depunerii declarațiilor de avere și interese, dintre care 22 ocupă în continuare funcții elective.

În același timp, noua Lege a integrității a intrat într-o etapă decisivă de control constituțional, după ce a fost contestată la Curtea Constituțională de parlamentari USR și PNL și, separat, de președintele Nicușor Dan, iar CCR a stabilit pentru 17 august termenul pentru pronunțarea asupra sesizărilor. Iar în spațiul public, în jurul situației juridice a președintelui USR, Dominic Fritz, s-a construit un discurs politic în care o chestiune juridică individuală a fost prezentată ca o confruntare mult mai largă între cetățeni și un presupus 'sistem'.

Nu intenționez să discut astăzi despre destinul politic al unui om, despre originea lui, despre biografia lui sau despre dreptul său de a conduce un partid. Toate acestea sunt secundare în raport cu o problemă mult mai profundă: ce se întâmplă cu o democrație constituțională atunci când situația juridică a unui lider politic este prezentată ca fiind, în realitate, situația întregii societăți?

Un lider politic are dreptul să își apere poziția, să critice o lege, să conteste o hotărâre, să își cheme susținătorii la protest și să argumenteze public că o anumită soluție juridică este greșită, dar există o limită care nu poate fi depășită, cauza juridică a unei persoane nu poate deveni, prin simpla sa legitimitate politică, măsura statului de drept.

Nu chemarea la protest este problema, articolul 39 din Constituție garantează libertatea întrunirilor pașnice, iar articolul 30 garantează libertatea de exprimare. Problema apare atunci când un drept constituțional legitim este introdus într-o construcție politică în care persoana liderului devine măsura statului de drept, cauza sa personală devine cauza întregii societăți, iar orice hotărâre nefavorabilă lui este prezentată nu ca rezultatul unei proceduri constituționale care poate fi criticată, contestată intelectual și dezbătută politic, ci ca dovada existenței unui adversar colectiv care ar urmări cetățeanul însuși. Aici se află pericolul real al unui asemenea discurs, substituirea ordinii impersonale a dreptului cu legitimitatea afectivă a liderului, transformarea dezacordului juridic într-o relație de fidelitate politică și introducerea unei opoziții artificiale între 'noi', cei care am apăra libertatea, și 'ei', cei care ar reprezenta un sistem ostil.

Poziția pe care o susțin astăzi nu este produsul conjunctural al unei dispute politice și nici reacția circumstanțială la conduita unui partid, este continuarea unei concepții despre ordinea constituțională pe care am exprimat-o public și constant în anii 2021, 2024 și 2025, inclusiv în intervenții parlamentare.
Supremația Constituției nu poate fi invocată selectiv, în funcție de interesul, funcția sau apartenența politică a celui căruia i se aplică. Forța Legii fundamentale rezidă tocmai în caracterul ei general, impersonal și obligatoriu, care îl așază sub aceeași exigență juridică pe cetățean și pe demnitar, pe titularul unei funcții locale și pe titularul unei funcții naționale, pe președintele unui partid și pe Președintele României.

Într-un stat constituțional, legitimitatea electorală nu suspendă răspunderea juridică, funcția publică nu generează imunitate față de ordinea de drept, iar autoritatea politică nu poate deveni criteriul după care se stabilește când Constituția trebuie respectată și când poate fi relativizată. Dimpotrivă, cu cât puterea încredințată unei persoane este mai mare, cu atât obligația de fidelitate față de Constituție și de respectare a legii trebuie să fie mai riguroasă. Democrația constituțională există tocmai pentru ca dreptatea să nu depindă de intensitatea atașamentului față de un conducător, iar legea să nu devină legitimă numai atunci când îi confirmă interesele. Diferența fundamentală dintre autoritatea democratică și puterea personală constă în faptul că prima acceptă existența unei norme superioare celui care guvernează, în timp ce a doua încearcă permanent să transforme voința celui care conduce în criteriu al adevărului politic.

Constituția României nu lasă loc de echivoc. Articolul 1 alineatul (5) stabilește că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Această regulă nu conține excepții pentru liderii de partid, pentru primari, pentru parlamentari, pentru miniștri sau pentru cei care consideră că dețin o legitimitate electorală suficient de puternică pentru a se situa deasupra regulii generale. Articolul 15 alineatul (1) stabilește că cetățenii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate prin Constituție și prin celelalte legi, dar au și obligațiile prevăzute de acestea. Articolul 16 merge până la esența filosofică a statului de drept, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, iar alineatul (2) formulează una dintre cele mai importante reguli ale ordinii constituționale:

'Nimeni nu este mai presus de lege.' Nimeni, nici omul fără funcție publică, nici primarul ales de zeci sau sute de mii de oameni, nici parlamentarul învestit cu mandat reprezentativ, nici ministrul, nici președintele unui partid și nici Președintele României.

Votul conferă legitimitatea de a exercita o funcție, nu conferă privilegiul de a suspenda norma juridică atunci când aceasta devine incomodă. Constituția merge chiar mai departe în cazul celor cărora cetățenii le încredințează putere publică, articolul 54 consacră caracterul sacru al fidelității față de țară și stabilește răspunderea celor cărora le sunt încredințate funcții publice pentru îndeplinirea cu credință a obligațiilor care le revin. Articolul 57 cere tuturor exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și fără încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți. Până și Președintele României, căruia Constituția îi încredințează reprezentarea statului român și rolul de a veghea la respectarea Legii fundamentale, își începe mandatul numai după depunerea jurământului prevăzut de articolul 82, prin care se angajează să respecte Constituția și legile țării și să apere democrația, drepturile și libertățile fundamentale, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Același principiu al asumării responsabilității constituționale este reflectat, în cazul prim-ministrului și al membrilor Guvernului, de articolul 104. Aceasta este ierarhia unei republici, Constituția înaintea funcției, legea înaintea partidului și regula comună înaintea interesului individual. Iar când vorbim despre Curtea Constituțională, putem dezbate calitatea unei argumentații, putem critica o jurisprudență, putem considera o soluție juridică greșită și putem încerca modificarea legii prin mijloacele permise de Constituție. Putem contesta politic o decizie, putem argumenta juridic împotriva ei, putem cere schimbarea unei reglementări. Ceea ce nu putem face este să rescriem natura Curții în funcție de cine câștigă sau pierde într-o anumită zi. Articolul 142 definește Curtea Constituțională drept garant al supremației Constituției, iar articolul 147 alineatul (4) stabilește caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții de la publicarea lor în Monitorul Oficial, pentru viitor.

Tocmai de aceea, și atunci când o decizie a CCR ne convine, și atunci când nu ne convine, reacția într-un stat de drept trebuie să rămână una constituțională, argumentăm, criticăm, contestăm prin mijloacele prevăzute de lege și, dacă este cazul, modificăm cadrul legislativ prin procedurile constituționale. Nu alegem dacă respectăm sau nu respectăm ordinea constituțională în funcție de persoana afectată.

Tocmai de aceea cifrele Agenției Naționale de Integritate sunt esențiale în această discuție. La 3 august 2026, ANI anunța că monitorizează 122 de cazuri aflate sub interdicția de trei ani, reprezentând aproximativ 35% din totalul interdicțiilor active aflate în monitorizare. Aproximativ 75% dintre aceste cazuri privesc persoane declarate în conflict de interese în timp ce ocupau funcții elective. Dintre cele 122 de cazuri, 25 deveniseră definitive prin necontestarea rapoartelor de evaluare, 14 prin nerecurarea deciziilor Curților de Apel, iar celelalte prin hotărâri definitive ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. ANI mai arată că 47 dintre persoanele vizate continuă să ocupe funcții pentru care există obligația depunerii declarațiilor de avere și interese, dintre care 22 ocupă funcții elective.

Aceste cifre arată de ce integritatea publică nu poate fi redusă intelectual la destinul unui singur politician. Există 122 de situații monitorizate, există rapoarte definitive, există hotărâri judecătorești, există o lege aflată în procedură de control constituțional și există reguli care trebuie să funcționeze independent de culoarea politică a celui căruia i se aplică.

Dacă legea este greșită, ea trebuie schimbată pentru toți, dacă este neconstituțională, trebuie înlăturată prin mecanismele Constituției, dacă este constituțională și intră în vigoare, nu poate deveni ilegitimă numai pentru că produce consecințe asupra unui lider politic. Asta este diferența dintre statul de drept și regula după persoană.

De aceea consider profund periculoasă ideea că apărarea statului de drept ar putea fi confundată cu apărarea unei persoane, indiferent cât de importantă este acea persoană pentru propriul partid. De aici până la convingerea că liderul este expresia democrației, că adversarii săi sunt adversarii cetățenilor și că legea este legitimă numai dacă nu îl atinge nu mai există decât o diferență de intensitate, nu una de principiu. USR are dreptul să protesteze, să critice, să conteste politic, să ceară modificarea unei legi și să își apere președintele. Dar statul de drept nu poate fi confiscat de niciun partid și așezat în jurul destinului unui singur om. Statul de drept nu aparține USR, nu aparține majorității parlamentare, nu aparține opoziției, nu aparține Curții Constituționale, nu aparține Guvernului, nu aparține unui președinte. Statul de drept există tocmai pentru ca niciuna dintre aceste puteri să nu poată deveni proprietara legii.

În România, funcțiile se câștigă și se pierd, partidele intră și ies de la putere, majoritățile se schimbă, liderii apar și dispar, dar ceea ce nu poate fi negociat după interesul celui aflat temporar în centrul scenei politice este supremația Constituției, egalitatea în fața legii și principiul fără de care republica încetează să mai fie o republică autentică, nimeni nu este mai presus de lege.

Deputat de Vaslui
Raisa Enachi