Trebuie să pleci din România pentru ca statul să considere că merită să investească în tine?

Guvernul a aprobat programul 'Diaspora Investește Acasă', cu un buget de 506 milioane de lei, echivalentul a 100 de milioane de euro, prin care românii care au locuit în străinătate și doresc să înființeze sau să dezvolte o afacere în România pot beneficia de un grant de până la 200.000 de euro, reprezentând cel mult 60% din valoarea creditului pentru investiții, în condițiile unei contribuții proprii minime de 10%, redusă la 5% pentru beneficiarii cu vârsta sub 35 de ani.

Ideea de a readuce în România capitalul, experiența profesională, competențele și relațiile comerciale dobândite de românii plecați în străinătate este legitimă și poate contribui la consolidarea economiei naționale, motiv pentru care nu contest necesitatea unui program destinat diasporei și nici dreptul românilor care se întorc de a beneficia de instrumente prin care investițiile lor să fie încurajate.

Dar tocmai pentru că această finanțare nu provine dintr-un program european rezervat diasporei, ci din bugetul statului român, din bugetul Ministerului Finanțelor, întrebarea politică devine cu atât mai serioasă, ce face același stat pentru tinerii și antreprenorii care nu au plecat niciodată din România, care au muncit aici, au plătit taxe aici, au suportat aici instabilitatea fiscală, costurile creditării, scăderea puterii de cumpărare și dificultatea de a construi capital într-o economie în care întreprinderile mici și mijlocii sunt obligate să reziste într-un climat economic tot mai puțin previzibil?

Vorbim despre 506 milioane de lei din bugetul public al României, nu despre bani puși la dispoziție de Uniunea Europeană pentru o categorie prestabilită de beneficiari, ceea ce înseamnă că statul român a făcut o alegere de politică economică atunci când a decis cui îi acordă acest sprijin, în ce condiții îl acordă și ce categorie de antreprenori consideră prioritară.

Iar atunci este legitim să întrebăm de ce aceeași disponibilitate financiară nu există și față de românii care au ales să rămână.

Ce îi spunem unui tânăr de 25, 30 sau 35 de ani care a terminat o facultate sau o școală profesională în România, care a încercat să își construiască aici o meserie și o afacere, care nu dispune de economii acumulate într-un stat occidental și care solicită un credit în condițiile pieței românești, dar descoperă că unul dintre cele mai consistente instrumente publice de sprijin pentru antreprenoriat îi este inaccesibil tocmai pentru că nu a locuit în străinătate?

Ce îi spunem unui tânăr din Vaslui, din Bârlad sau din Huși care a ales să rămână acasă, care a urmat cursuri și ateliere de antreprenoriat, care a dobândit cunoștințele necesare pentru a transforma o idee într-un proiect economic și care încearcă să își construiască singur resursele necesare pentru a porni o afacere într-un județ în care accesul la capital, piața de desfacere și oportunitățile economice sunt incomparabil mai reduse decât în marile centre urbane?

Îi vorbim despre antreprenoriat, îl pregătim pentru antreprenoriat, îi cerem să rămână în țară și să își construiască aici viitorul, iar atunci când ajungem la accesul efectiv la capital, la momentul în care o idee trebuie transformată într-o investiție și o investiție într-o întreprindere viabilă, descoperă că unul dintre cele mai generoase instrumente ale statului este destinat celui care a plecat și se întoarce, nu și celui care a rămas?

Aceasta este contradicția pe care Guvernul trebuie să o explice, pentru că într-o țară care pierde ani la rând populație activă, forță de muncă și capital uman nu este suficient să construiești politici pentru întoarcerea celor plecați, dacă în același timp nu construiești condițiile economice prin care următoarea generație să nu mai fie împinsă spre aceeași plecare.

România avea în 2025 cea mai ridicată pondere din Uniunea Europeană a tinerilor între 15 și 29 de ani care nu erau nici angajați, nici înscriși într-o formă de educație sau pregătire profesională, 19,2%, față de o medie europeană de 11%, iar rata de ocupare a absolvenților recenți se menținea, de asemenea, printre cele mai reduse din Uniunea Europeană, date care nu pot fi separate de problema accesului tinerilor la independență economică, capital și posibilitatea reală de a construi o activitate profesională în propria țară.

Într-o asemenea realitate, politica publică nu poate începe abia în momentul în care cetățeanul român a plecat, a acumulat experiență și capital într-o altă economie și decide să se întoarcă, pentru că responsabilitatea statului este, înainte de toate, să creeze condițiile în care cetățeanul să poată construi aici fără ca plecarea să devină o etapă aproape obligatorie pentru accesul ulterior la resurse. Și există un element instituțional care nu poate fi ignorant, România este administrată în prezent de un Guvern interimar, cu atribuții constituționale limitate la administrarea treburilor publice, iar în plin interimat există totuși disponibilitatea de a operaționaliza o schemă de 506 milioane de lei pentru antreprenorii din diaspora, fundamentată printr-o ordonanță adoptată anterior încetării mandatului Guvernului.

Întrebarea mea nu este dacă românii din diaspora merită sprijin, pentru că îl merită, ci de ce aceeași preocupare bugetară nu există și pentru tinerii care au rămas în România, pentru cei care produc aici, plătesc taxe aici, își asumă riscul economic aici și încearcă să construiască o întreprindere fără avantajul unui capital acumulat într-o economie mai puternică.

Nu există nicio opoziție între românii din diaspora și românii rămași în țară și ar fi profund greșit să construim una, însă există o obligație de echitate în politica publică, iar această obligație presupune ca statul să nu valorizeze revenirea celui plecat fără să recunoască, prin instrumente comparabile, și alegerea celui care a rămas.
Cu ce este mai puțin important pentru economia României antreprenorul care a rămas în Vaslui și încearcă să își construiască o întreprindere decât antreprenorul care revine după câțiva ani petrecuți în afara țării? Cu ce este mai puțin legitimă nevoia de finanțare a unui tânăr care începe o afacere cu resurse limitate într-un județ cu oportunități economice reduse decât nevoia celui care revine cu experiență, relații profesionale și, în multe situații, cu un capital deja acumulat? Și mai există o întrebare care nu poate fi ocolită după prezentarea acestui program de către doamna Oana Țoiu, asistăm la începutul unei politici economice coerente, care va fi continuată printr-un mecanism comparabil pentru tinerii și antreprenorii care au rămas în România, sau asistăm la transformarea unei alocări din bugetul statului într-un instrument de promovare politică pentru USR, într-un moment în care fiecare inițiativă guvernamentală riscă să fie prezentată mai degrabă prin avantajul electoral pe care îl poate produce decât prin echilibrul economic pe care ar trebui să îl construiască?

Pentru că atunci când 506 milioane de lei din bugetul României pot fi mobilizate pentru a determina capitalul românesc din afara granițelor să investească în țară, Guvernul are obligația să explice de ce nu există, în aceeași logică financiară, o resursă comparabilă pentru tânărul care se află deja aici, care își plătește taxele aici, care își asumă riscul economic aici și care nu solicită un privilegiu, ci posibilitatea de a porni de pe o bază economică rezonabilă.

Nu cer mai puțin pentru românii din diaspora și nu consider că întoarcerea lor trebuie descurajată. Cer însă ca statul român să nu ajungă la paradoxul de a finanța întoarcerea fără să sprijine, cu aceeași seriozitate, alegerea de a rămâne, pentru că o politică destinată revenirii celor plecați nu poate înlocui politica de care depinde viitorul economic al țării, aceea prin care tinerii trebuie să poată construi în România înainte de a fi obligați să plece pentru a primi, mai târziu, sprijinul necesar ca să se întoarcă.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui