Economia personală nu poate înlocui politica energetică

România are aprobată o schemă de ajutor de stat de 790 de milioane de euro pentru închiderea minelor Lonea, Lupeni, Livezeni și Vulcan, dar, în clipa în care seceta reduce producția hidroenergetică, un reactor nuclear este oprit, iar sistemul are nevoie de putere sigură, statul repornește Termocentrala Paroșeni cu huila extrasă tocmai din exploatările pe care le conduce spre dispariție, construind astfel una dintre cele mai grave contradicții ale politicii energetice românești, plătim pentru eliminarea unei resurse, dar depindem de ea în prima situație în care sursele alternative nu mai pot garanta continuitatea producției.

În fața acestei contradicții, premierul interimar, care deține și portofoliul Ministerului Energiei, nu a prezentat o explicație despre capacitățile închise, investițiile întârziate, stocarea insuficientă sau dependența de importuri, ci a vorbit despre ora târzie la care ajunge acasă, despre becurile pe care nu mai are timp să le țină aprinse și despre aerul condiționat care nu funcționează în locuința sa, ca și cum economia personală a unui om ar putea substitui politica energetică a unui stat și ca și cum milioanele de gospodării, spitalele și întreprinderile României ar putea funcționa după programul privat al prim-ministrului.

A nu folosi aerul condiționat poate fi o alegere personală, o formă de cumpătare sau, pur și simplu, consecința faptului că aparatul nu funcționează, însă ridicarea acestei situații la rangul de răspuns politic, într-un moment în care producția industrială este restrânsă pentru ca sistemul energetic să reziste, nu exprimă responsabilitate, ci tentativa de a transforma incapacitatea instituțională într-o morală a sacrificiului, prin care cetățeanul trebuie să consume mai puțin, industria trebuie să producă mai puțin, iar Guvernul este scutit de obligația de a explica de ce România nu mai dispune de suficientă energie fermă.

Prim-ministrul a anunțat că Dacia și Ford și-au oprit producția până la 19 august, ceea ce ar reduce consumul cu aproximativ 200 MW, iar această cifră spune despre criza energetică mai mult decât orice discurs despre becurile stinse, deoarece o fabrică oprită nu înseamnă numai energie economisită, ci automobile care nu mai sunt produse, contracte care nu mai sunt executate, venituri care nu mai intră în economie și angajați a căror muncă este suspendată pentru ca statul să compenseze prin restrângerea activității ceea ce nu poate asigura prin capacitate de producție.

Un prim-ministru nu este evaluat după temperatura din propria locuință, după ora la care ajunge acasă sau după numărul becurilor pe care le stinge, ci după capacitatea statului de a păstra în funcțiune spitalele, fabricile, căile ferate, sistemele de alimentare cu apă și gospodăriile, iar atunci când răspunsul puterii la insuficiența energiei devine reducerea consumului, în locul creșterii producției, austeritatea încetează să mai fie o virtute personală și devine certificatul unei politici eșuate.

Seceta a redus debitul Dunării și a provocat oprirea unui reactor de la Cernavodă, însă seceta nu a decis închiderea minelor, nu a stabilit retragerea capacităților pe cărbune, nu a întârziat centralele care trebuiau să le înlocuiască, nu a subdimensionat stocarea și nu a transformat importul într-o componentă a echilibrului energetic, pentru că natura poate explica momentul în care vulnerabilitatea devine vizibilă, dar nu poate fi făcută răspunzătoare pentru anii în care această vulnerabilitate a fost construită prin decizii politice.

Tranziția energetică nu înseamnă închiderea unei mine înainte ca economia regiunii să fie reconstruită, retragerea unei termocentrale înainte ca sursa destinată să o înlocuiască să fie racordată și funcțională sau instalarea unor capacități dependente de vreme fără stocarea necesară, ci presupune o succesiune rațională în care fiecare megawatt eliminat este înlocuit cu un megawatt care poate fi produs atunci când sistemul îl solicită, nu numai atunci când există apă suficientă, vânt favorabil sau radiație solară.

Energia reprezintă temelia suveranității economice, condiția continuității sociale și instrumentul prin care un stat își păstrează libertatea de decizie, iar o țară care renunță prematur la propriile capacități de producție nu abandonează doar o resursă, ci își reduce autonomia, își expune industria și își transferă viitorul în mâinile altora. Germania, deși dispune de o economie industrială puternică, de investiții masive în energie regenerabilă și de o infrastructură incomparabil mai solidă decât România, a produs în anul 2025 aproximativ 95,4 TWh de energie electrică din cărbune și a stabilit anul 2038 drept termen general pentru eliminarea acestei surse, ceea ce demonstrează că nici măcar un stat cu resurse financiare, tehnologice și administrative superioare nu își închide capacitățile ferme înainte ca sursele de înlocuire să poată garanta, în orice condiții, continuitatea alimentării, stabilitatea industriei și securitatea energetică.

Germania și-a închis exploatările de huilă, dar continuă extracția lignitului, păstrează centrale pe cărbune și își finanțează reconstrucția regiunilor miniere până în anul 2038, în timp ce România importă recomandarea de a închide, dar nu și disciplina de a construi înainte de a dezafecta, nu și puterea financiară destinată transformării economice a comunităților și nu și prudența prin care capacitățile ferme sunt menținute până când sursele noi pot prelua, în mod verificabil, sarcina celor retrase.

Diferența dintre politica Germaniei și cea a României nu privește menținerea cărbunelui ca opțiune permanentă, ci ordinea în care un stat își retrage capacitățile energetice, deoarece Germania păstrează sursele existente până când noile investiții pot garanta stabilitatea sistemului, în timp ce România închide înainte de a construi și transferă apoi costul acestei decizii asupra industriei și populației.

Prim-ministrul se află în fruntea unui Guvern demis, al cărui mandat constituțional este limitat la actele necesare administrării treburilor publice, iar faptul că deține interimar și portofoliul Energiei nu îi conferă nici un mandat strategic deplin, nici competență tehnică prin simpla cumulare a funcțiilor, dar îi impune obligația elementară de a nu transforma limitele instituționale ale puterii sale într-o pedagogie a renunțării adresată poporului care nu a decis închiderea minelor, nu a întârziat investițiile și nu a retras capacitățile de producție.

Austeritatea personală a prim-ministrului nu poate deveni politica energetică a unei țări, pentru că energia economisită într-o locuință nu înlocuiește energia pierdută prin oprirea unei centrale, prin întârzierea unei investiții sau prin suspendarea producției industriale, iar cumpătarea individuală, oricât de lăudabilă ar fi, nu poate absolvi statul de obligația de a produce, de a investi și de a anticipa.

Un stat care își închide minele înainte de a construi sursele care le înlocuiesc ajunge, mai devreme sau mai târziu, să își închidă și fabricile, iar când liniile de producție vor fi oprite, locurile de muncă vor dispărea și energia va fi cumpărată din import la prețul propriei noastre vulnerabilități, nu va mai fi suficient să ni se spună că prim-ministrul a stins becul și a închis aerul condiționat.

Statul trebuie să ofere predictibilitate legislativă, să reducă întârzierile administrative și să folosească fondurile disponibile pentru investiții strategice, astfel încât România să producă mai multă energie intern și să depindă mai puțin de importuri. O economie puternică nu se apără prin austeritate simbolică, ci prin capacitatea de a produce, de a inova și de a anticipa crizele înainte ca ele să afecteze cetățenii și companiile.

Va trebui să stabilim cine a stins economia.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui

București, 04 august 2026