Reforma care își pierde curajul în fața puterii

Șapte sute șaptezeci de milioane de euro, 112 senatori prezenți, 55 de voturi pentru, 28 de abțineri și 29 de parlamentari care, deși se aflau în sala de plen, au ales să nu voteze.

Aceasta este imaginea unei puteri care invocă disciplina europeană atunci când cere sacrificii populației, dar care își descoperă brusc rezerve juridice, ezitări politice și nevoia unor proceduri suplimentare atunci când aceeași disciplină ajunge să atingă mecanismele de protecție ale clasei politice.

Legea integrității nu a fost respinsă de o majoritate ostilă și nici înfrântă printr-un vot politic asumat și nici nu a căzut în urma unei opoziții parlamentare articulate, ea a fost abandonată printr-o formă de absență calculată, prin acea tehnică a neparticipării la vot care permite partidelor aflate la guvernare să evite atât răspunderea adoptării, cât și răspunderea respingerii, păstrându-și în același timp libertatea de a se prezenta public drept apărătoare ale banilor europeni, ale Constituției și ale reformei.

Această aritmetică parlamentară spune mai mult despre guvernarea lui Ilie Bolojan decât toate discursurile despre responsabilitate bugetară, eficiență administrativă și modernizarea statului, pentru că dezvăluie existența a două regimuri politice distincte: unul al severității absolute, aplicat cetățeanului, salariatului, pensionarului și instituției publice, și unul al prudenței nelimitate, rezervat partidelor, alianțelor și intereselor aflate în proximitatea puterii.

Atunci când sunt majorate taxe, înghețate venituri, limitate drepturi sau reduse cheltuieli publice, PNRR este prezentat drept o autoritate aproape metafizică, situată deasupra oricărei deliberări politice, o constrângere care ar anula libertatea de decizie a Guvernului și ar transforma fiecare sacrificiu cerut populației într-o consecință inevitabilă, însă, atunci când același PNRR reclamă adoptarea unei legislații privind integritatea funcției publice, termenele devin negociabile, procedurile pot fi reluate, proiectele pot fi redepuse, iar riscul asociat unei sume de 770 de milioane de euro este redus la dimensiunea unui accident parlamentar reparabil.

Aceasta este contradicția centrală a reformei promovate de Ilie Bolojan, obligațiile sunt prezentate ca fiind absolute atunci când produc costuri sociale, dar devin relative atunci când produc costuri politice, iar disciplina, atât de des invocată în raport cu societatea, își pierde fermitatea de îndată ce trebuie aplicată propriului sistem de putere.

Jalonul referitor la integritate nu a apărut în săptămâna votului, nu a fost descoperit în timpul sesiunii extraordinare și nu a fost impus peste noapte de o instituție europeană, ci era cunoscut de ani de zile, ceea ce înseamnă că Guvernul, partidele coaliției și majoritățile succesive au avut timpul necesar pentru a redacta un text coerent, pentru a elimina vulnerabilitățile constituționale, pentru a construi o susținere parlamentară și pentru a evita transformarea unei obligații previzibile într-o operațiune legislativă desfășurată sub presiunea ultimelor zile.

Un stat care cunoaște de ani întregi o obligație, dar încearcă să o îndeplinească în ultimele ore, nu este victima unei crize de timp, ci autorul propriei sale incapacități administrative, iar un guvern care își justifică eșecul prin existența unui amendament neconstituțional recunoaște, de fapt, că nu a fost capabil nici să controleze propriul traseu legislativ, nici să își coordoneze majoritatea, nici să producă o normă suficient de clară pentru a rezista confruntării parlamentare.

Problema retroactivității trebuie tratată cu deplină rigoare, deoarece nicio sancțiune nouă nu poate fi proiectată asupra unor situații juridice anterioare numai pentru a produce încetarea unui mandat aflat în curs, însă tocmai această exigență constituțională demonstrează cât de superficial a fost pregătit întregul proces, fiindcă neretroactivitatea legii nu reprezintă o subtilitate descoperită în timpul dezbaterii, ci unul dintre principiile elementare ale ordinii juridice, care trebuia avut în vedere înainte ca proiectul să ajungă la vot.

Legea nu poate fi concepută împotriva unei persoane determinate, dar nici blocată pentru protejarea unei persoane determinate, nu poate deveni armă pentru adversar și scut pentru aliat, nu poate fi generală în formulare și particulară în intenție, pentru că, din momentul în care norma este construită sau oprită în funcție de identitatea celui afectat, integritatea încetează să mai fie un principiu și devine o simplă tehnică de administrare a raporturilor de putere.

Dacă amendamentul era neconstituțional, majoritatea trebuia să îl respingă, dacă proiectul devenise incoerent, trebuia să îl corecteze, dacă riscul pierderii celor 770 de milioane de euro era real și imediat, Guvernul trebuia să își mobilizeze propria coaliție, să își asume textul și să producă voturile necesare, nu să permită ca legea să fie abandonată, iar apoi să prezinte redepunerea ei a doua zi drept expresie a responsabilității. A redepune o lege nu șterge eșecul votului, a relua procedura nu anulează lipsa de pregătire, iar a invoca ulterior Constituția nu poate transforma improvizația în virtute, pentru că guvernarea nu înseamnă constatarea greșelilor după producerea lor, ci prevenirea lor prin competență, anticipare și asumare politică.

De luni întregi, românilor li se spune că nu există alternativă la austeritate, că nu există alternativă la restrângerea cheltuielilor, că nu există alternativă la majorarea poverii fiscale și că nu există alternativă la sacrificiile cerute celor care nu au participat la producerea dezechilibrelor bugetare, însă votul din Senat a demonstrat că alternativa apare întotdeauna atunci când rigoarea ajunge în interiorul sistemului politic, pentru că, în acel moment, se găsesc timp suplimentar, proceduri noi, justificări juridice, reevaluări și posibilitatea unei reluări.

Cetățeanului i se aplică imediat consecința, instituției i se aplică imediat reducerea, salariatului i se explică imediat de ce trebuie să renunțe, contribuabilului i se comunică imediat cât trebuie să plătească în plus, în timp ce partidele care au ratat adoptarea unei legi asociate unei sume de 770 de milioane de euro primesc dreptul la o nouă încercare, la o nouă redactare și la o nouă negociere.

Aceasta nu mai este reforma unui stat, ci distribuirea inegală a rigorii, prin care societatea primește obligații fără termen de reflecție, iar puterea primește excepții fără termen de expirare, prin care sacrificiul este impus celor lipsiți de influență, iar indulgența procedurală este rezervată celor capabili să își negocieze propriile reguli. Ilie Bolojan nu poate afirma, în aceeași logică politică, că fiecare euro din PNRR justifică diminuarea drepturilor cetățenilor și că eșecul unui vot privind 770 de milioane de euro reprezintă doar o dificultate procedurală ce poate fi reparată a doua zi, pentru că, dacă suma este suficient de importantă pentru a legitima austeritatea, trebuia să fie suficient de importantă și pentru a obliga propria majoritate să pregătească, să susțină și să adopte o lege constituțională.

Reforma nu se măsoară prin severitatea cu care puterea vorbește societății, ci prin severitatea cu care acceptă să se supună propriilor reguli, iar votul din Senat a demonstrat că, pentru actuala guvernare, disciplina este obligatorie numai în afara puterii, în timp ce, în interiorul ei, fiecare principiu poate fi renegociat, fiecare termen poate fi recuperat și fiecare eșec poate fi redenumit procedură.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui

31 iulie 2026