Șapte crize și un singur Guvern care nu mai reușește să guverneze România

România se confruntă astăzi cu șapte crize majore, o criză sanitară, una agricolă, una bugetară, una socială, una instituțională, una teritorială și una de legitimitate politică, iar faptul că ele se manifestă simultan nu mai poate fi atribuit hazardului, ci unei guvernări care a înlocuit rațiunea publică prin aritmetică administrativă și dialogul democratic prin enunțarea unilaterală a deciziei.

Există o imagine care concentrează, într-o singură scenă, această formă de exercitare a puterii, premierul demis Ilie Bolojan își prezintă hotărârile la Palatul Victoria într-o sală în care scaunele destinate presei au rămas în mare parte neocupate, iar această configurație vizuală exprimă nu o simplă împrejurare de organizare, ci forma politică a unei autorități care își rostește concluziile în absența contradicției, care confundă comunicarea cu deliberarea și care consideră că lipsa întrebărilor poate substitui existența răspunderii.

Întrebările absente din sala de conferințe nu au dispărut, ci au fost transferate în spitale, în ferme și în stradă, acolo unde crescătorii de ovine și caprine au ajuns să își formuleze public disperarea după ce mecanismele instituționale au dovedit, încă o dată, că pot produce rapid interdicții, restricții și obligații, dar devin lente, fragmentare și aproape impasibile atunci când trebuie să repare prejudiciile economice pe care propriile decizii le-au generat.

Aproximativ 5.000 de crescători de animale au fost anunțați la protestul desfășurat în fața ANSVSA și a Guvernului, iar această mobilizare nu poate fi redusă la o reacție corporatistă, pentru că în spatele ei se află blocarea exporturilor, administrarea contestată a focarelor de pestă a micilor rumegătoare, întârzierea despăgubirilor, pierderea contractelor comerciale și degradarea progresivă a unui sector care susține nu doar economia rurală, ci însăși continuitatea unor comunități amenințate de depopulare și sărăcie.

Crescătorii de animale nu au venit la București pentru a obține avantaje necuvenite, ci pentru a apăra dreptul elementar de a nu fi transformați în victime colaterale ale unei administrații care le impune sacrificarea animalelor, le suspendă accesul la piețe și le restrânge activitatea, fără a le oferi aceeași precizie juridică în stabilirea compensațiilor, aceeași rapiditate în plata despăgubirilor și aceeași responsabilitate în redeschiderea circuitelor comerciale.

Autoritatea sanitar-veterinară poate dispune, printr-un singur act, suspendarea circulației animalelor sau a exporturilor, însă consecința acelei măsuri nu rămâne în interiorul unui dosar administrativ, ci se propagă asupra fermelor, transportatorilor, abatoarelor, procesatorilor, furnizorilor de furaje, familiilor dependente de aceste venituri și comunelor în care activitatea zootehnică reprezintă una dintre ultimele forme de economie productivă. Într-un asemenea raport, puterea publică nu poate pretinde obediență fără a accepta răspunderea, pentru că dreptul statului de a restrânge activitatea economică nu este autonom, ci inseparabil de obligația sa de a demonstra necesitatea măsurii, de a limita durata acesteia, de a compensa integral pierderile produse și de a restabili, într-un termen previzibil, libertatea economică afectată.
Când această obligație este abandonată, fermierul nu mai este tratat ca subiect al politicii agricole, ci ca simplu suport financiar al unei decizii administrative, obligat să suporte pierderea animalelor, blocarea veniturilor, creșterea costurilor și pierderea piețelor, în timp ce instituțiile își conservă intacte competențele și își diluează răspunderea într-o succesiune de avize, comitete și explicații fără consecință.

Gardurile Jandarmeriei împinse de oieri nu sunt doar semnul unei tensiuni de moment, ci expresia materială a unei frontiere politice care s-a ridicat între stat și cetățean, după ce toate celelalte forme ale dialogului au fost epuizate fără rezultat, iar strada a devenit ultimul spațiu în care cei afectați mai pot spera că vor fi auziți.
România traversează, mai întâi, o criză agricolă, deoarece crescătorii de animale sunt obligați să suporte simultan costuri în creștere, piețe blocate, restricții sanitare, despăgubiri întârziate și o competiție externă în care statul român nu le garantează nici predictibilitate, nici protecție economică reală. Traversează apoi o criză bugetară, pentru că fiecare decizie publică este redusă la problema limitei financiare, iar finanțele statului au devenit argumentul prin care se explică totul și se justifică aproape orice, inclusiv diminuarea capacității serviciilor publice și transferarea costului ajustării asupra celor care muncesc în agricultură, sănătate și administrație.

Există și o criză socială, pentru că categorii profesionale distincte ajung, într-un interval foarte scurt, la aceeași concluzie, statul nu negociază înainte de a decide, ci explică după ce a produs conflictul, nu previne ruptura, ci o gestionează prin dispozitive de ordine publică, nu construiește consens, ci cere conformare.

România se confruntă, de asemenea, cu o criză instituțională, deoarece ministerele, autoritățile și agențiile au început să funcționeze nu ca părți ale aceleiași ordini administrative, ci ca structuri care își transferă reciproc răspunderea, producând întârzieri, contradicții și o diluare deliberată a responsabilității politice.

Se adaugă o criză teritorială, vizibilă atât în agricultură, cât și în sănătate, deoarece resursele, investițiile și capacitatea administrativă se concentrează în jurul marilor centre, în timp ce județele mai sărace, comunitățile rurale și spitalele mici sunt condamnate să suporte consecințele unei distribuții care consolidează ceea ce este deja puternic și abandonează ceea ce este deja vulnerabil.

Există și o criză sanitară, pe care Guvernul încearcă să o reducă la o dispută despre salarizare și eficiență, deși cifrele sale arată că spitalele au solicitat aproximativ 26.000 de posturi, Ministerul Sănătății a propus deblocarea a 7.805,5, iar Guvernul a aprobat numai 6.850,75, lăsând neacoperite aproape 19.150 de posturi și eliminând încă 954,75 de posturi chiar față de varianta restrânsă formulată de propriul minister.

Această criză capătă și o dimensiune politică suplimentară prin faptul că Spitalului Clinic Județean de Urgență Bihor din Oradea i-au fost alocate 131 de posturi, una dintre cele mai consistente repartizări, tocmai în județul din care provine premierul interimar, iar această împrejurare obligă puterea să demonstreze public, prin criterii, punctaje și comparații verificabile, că repartizarea a fost rezultatul exclusiv al unei metodologii obiective.

Este legitim ca opinia publică să întrebe dacă algoritmul de repartizare a posturilor a fost exclusiv rezultatul unor criterii obiective sau dacă, în mod întâmplător, una dintre cele mai consistente alocări a ajuns tocmai la Spitalul Clinic Județean de Urgență Bihor din Oradea, cu 131 de posturi, județul din care provine premierul interimar, pentru că, într-un stat de drept, imparțialitatea nu trebuie doar exercitată, ci și demonstrată.

În sfârșit, România traversează o criză de legitimitate politică, deoarece un guvern interimar, prin definiție limitat în timp și în amplitudinea mandatului său, produce decizii cu efecte structurale asupra salarizării, sănătății, agriculturii, distribuției resurselor și raporturilor dintre stat și categorii sociale întregi, fără a dispune de plenitudinea legitimității unui cabinet învestit pentru un program politic complet. Cu cât mandatul unui guvern este mai redus, cu atât obligația sa de prudență trebuie să fie mai severă, însă în cazul actual raportul este inversat, legitimitatea este provizorie, iar deciziile sunt structurale, mandatul este restrâns, iar efectele sunt extinse, puterea este temporară, dar costurile sale vor fi suportate ani întregi de spitale, ferme, comunități și familii.

Scaunele goale din sala de presă, cele 131 de posturi repartizate spitalului din Oradea, cele aproape 19.150 de posturi sanitare rămase neacoperite, miile de crescători de animale ajunși în fața Guvernului și gardurile Jandarmeriei devenite simbolul rupturii dintre autoritate și cetățean nu sunt imagini fără legătură, ci componentele aceleiași crize de guvernare. O putere care vorbește fără contradicție, restrânge fără compensare, repartizează fără transparență și răspunde protestului prin dispozitive de ordine publică nu mai administrează echilibrul social, ci îl consumă, iar Ilie Bolojan riscă să încheie acest interimat lăsând în urmă nu stabilitate, ci șapte crize mai adânci decât în momentul în care a preluat conducerea Guvernului.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui