Excepția transformată în metodă de guvernare

Nouă dintre cele zece puncte înscrise pe ordinea de zi au fost declarate urgente, toate cele zece au fost introduse, la momentul convocării sau al completării agendei, sub rezerva depunerii rapoartelor comisiilor, iar dintre ele numai unul privește aprobarea unei ordonanțe de urgență, aceasta este anatomia unei sesiuni extraordinare în care caracterul excepțional nu mai descrie gravitatea unei situații, ci graba cu care majoritatea dorește să comprime deliberarea parlamentară.

Trebuie spus cu exactitate, pentru că într-o dezbatere legislativă cuvintele nu pot fi folosite aproximativ, numai PL-x 466/2026 reprezintă un proiect de lege pentru aprobarea unei ordonanțe de urgență, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 39/2026, Ordonanța de urgență nr. 58/2023 apare în titlu deoarece este actul normativ modificat de OUG nr. 39/2026, nu pentru că ar exista două ordonanțe supuse aprobării. Prin urmare, nu avem o sesiune convocată pentru aprobarea mai multor ordonanțe care produc deja efecte, ci o singură asemenea situație și alte nouă proiecte ori propuneri legislative, dintre care unele schimbă domenii întregi ale vieții publice.

Această distincție juridică demontează justificarea implicită a urgenței. Codul amenajării teritoriului, urbanismului și construcțiilor este în Parlament din anul 2023, ceea ce face dificil de susținut că, după trei ani de așteptare, câteva zile din luna iulie au devenit subit decisive. Propunerile privind împrumutul SAFE și integritatea au fost prezentate Biroului permanent la 22 iulie, iar proiectul privind decarbonizarea sectorului de încălzire și răcire la 24 iulie, deși pentru toate trei termenul constituțional de dezbatere și vot final este 13 octombrie 2026. Așadar, nu termenul constituțional a impus această precipitare, pentru că Parlamentul avea la dispoziție mai mult de două luni, procedura de urgență a fost o alegere politică, nu o constrângere juridică.

Mai mult, patru proiecte, PL-x 523, PL-x 524, PL-x 525 și PL-x 526, au fost adoptate de Senat la 27 iulie și adăugate ordinii de zi a Camerei Deputaților printr-o decizie din 28 iulie, pentru a fi dezbătute și votate în plen la 29 iulie. În mai puțin de două zile, deputații ar fi trebuit să studieze reglementări privind recompensarea personalului administrației fiscale și vamale, modificarea Codului administrativ, măsuri fiscal-bugetare și declararea unei crize pe piața petrolului, împreună cu reducerea accizei la motorină și instituirea unei contribuții de solidaritate. Aceasta nu mai este accelerarea rezonabilă a procedurii, ci reducerea deliberării parlamentare la intervalul administrativ dintre înregistrarea unui document și apăsarea unui buton de vot.

Procedura de urgență este legitimă atunci când realitatea produce o situație neprevăzută care nu admite amânare ea devine însă o formă de degradare instituțională atunci când este aplicată, unor legi structurale, unor reglementări vechi de trei ani sau unor inițiative al căror termen constituțional expiră abia în octombrie. Într-o democrație parlamentară, timpul acordat dezbaterii nu este un privilegiu al opoziției și nici o piedică pusă majorității, ci una dintre garanțiile prin care legea este separată de simpla voință momentană a celor care dețin voturile.

România are, formal, un cabinet guvernamental, ceea ce îi lipsește este o guvernare coerentă, capabilă să transforme autoritatea administrativă în răspundere politică, în condițiile în care mai multe portofolii sunt exercitate prin interimat, iar instabilitatea executivă este acoperită prin acumularea unor urgențe legislative. Guvernul există ca structură și continuă să se întrunească, inclusiv în ședință extraordinară la 28 iulie, dar existența formală a unui cabinet nu trebuie confundată cu existența unei direcții de guvernare asumate, previzibile și controlabile democratic.

Iar adevărata urgență nu se află în accelerarea unui cod al urbanismului rămas din 2023 și nici în forțarea, în mijlocul verii, a unor proiecte pentru care termenul constituțional expiră în toamnă. Adevărata urgență este economică, produsul intern brut a scăzut în primul trimestru al anului 2026 cu 1,2% față de aceeași perioadă a anului anterior, iar rata anuală a inflației a ajuns în iunie la 10,4% potrivit metodologiei naționale. Calculată armonizat pentru comparația europeană, inflația României a fost de 9,2%, cea mai ridicată din Uniunea Europeană și de peste trei ori mai mare decât media Uniunii, de 2,9%.

Aceste cifre descriu o economie prinsă între contracție și scumpiri, adică între diminuarea valorii produse și diminuarea valorii banilor cu care cetățenii încearcă să trăiască. În iunie, carburanții și lubrifianții erau cu 23,1% mai scumpi decât cu un an înainte, iar Banca Națională a indicat atât efectele directe și indirecte ale șocului energetic, cât și influența scumpirii energiei electrice și a majorării impozitelor indirecte asupra traiectoriei inflației. Inflația nu este o abstracțiune statistică, ea reprezintă diferența dintre salariul înscris pe hârtie și ceea ce mai poate cumpăra acel salariu la sfârșitul lunii.

În loc să transforme Parlamentul într-un spațiu al evaluării serioase a acestor dezechilibre, majoritatea îl convoacă pentru a trece, într-o singură succesiune de voturi, de la urbanism la sănătate, de la educație la împrumuturi, de la integritate la decarbonizare, de la administrație la fiscalitate și de la petrol la energie. Diversitatea domeniilor nu dovedește amploarea unei viziuni, ci absența unei priorități, atunci când totul este declarat urgent, urgența însăși își pierde sensul și devine doar instrumentul prin care puterea își scurtează obligația de a explica.

Nu formulez o solicitare către o majoritate care cunoaște limitele procedurii și le depășește în mod deliberat. Consemnez însă sensul politic al acestei practice, atunci când urgența este invocată fără o necesitate obiectivă, când rapoartele ajung după convocarea plenului, iar deliberarea este redusă la o succesiune formală de intervenții și voturi, Parlamentul nu mai exercită deplin funcția de legiferare, ci conferă aparență de legitimitate unor decizii deja închise în afara dezbaterii.

O asemenea practică nu grăbește legea, ci slăbește instituția, nu întărește autoritatea majorității, ci îi expune refuzul de a se supune exigențelor propriei puteri. Iar în clipa în care votul încetează să mai fie rezultatul discernământului și devine simplă ratificare, nu doar procedura este compromisă, ci însăși demnitatea Parlamentului.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui
București, 29 iulie 2026