'Deșteaptă-te, române!', prin vocea medicilor, asistenților și a celor care țin spitalele în viață

Peste 500 de spitale și unități sanitare au intrat astăzi în grevă generală, într-un sistem în care deficitul de personal este estimat la peste 30.000 de posturi, în care autoritățile discută deblocarea a numai aproximativ 7.800 și în care aceeași putere executivă pregătește reducerea cu aproape 14.000 a numărului de paturi până în anul 2028, în timp ce încearcă să prezinte diminuarea veniturilor celor care țin spitalele deschise drept reformă, echitate și disciplină bugetară.

În această dimineață, în sute de unități medicale au rămas în funcțiune urgențele, secțiile de terapie intensivă, dializa, oncologia, neonatologia, camerele de gardă și celelalte servicii de care depind nemijlocit viața și siguranța pacienților, în timp ce consultațiile, internările și intervențiile care pot fi amânate au fost reprogramate, nu pentru că personalul medical și-ar fi abandonat obligațiile profesionale, ci pentru că medicii, asistenții, infirmierii, brancardierii, ambulanțierii, farmaciștii, biologii și personalul administrativ refuză să mai accepte ca supraviețuirea sistemului public de sănătate să fie întemeiată pe epuizarea lor continuă.

Greva nu a produs această criză, ci a făcut-o vizibilă, deoarece lipsa de personal, gărzile succesive, turele acoperite cu echipe incomplete, concediile amânate, responsabilitățile transferate de la un post vacant asupra celor rămași și timpul tot mai redus acordat fiecărui pacient existau cu mult înainte ca angajații să înceteze lucrul, iar ceea ce Guvernul demis numește astăzi blocaj reprezintă, în realitate, rezultatul unei administrații care a consumat ani la rând sănătatea celor angajați pentru a compensa propriile decizii.

Diferența dintre cele peste 30.000 de posturi considerate necesare și cele aproximativ 7.800 pe care autoritățile propun să le deblocheze nu este o simplă divergență de evaluare, ci expresia unei viziuni politice în care spitalul este redus la o schemă de personal și la o limită de cheltuieli, deși fiecare post neocupat înseamnă, în viața reală, o gardă suplimentară pentru un medic, mai mulți pacienți pentru un asistent, mai multe saloane pentru o infirmieră, mai multe intervenții pentru un brancardier și o probabilitate mai mare ca oboseala să devină eroare.

Statul nu poate transforma lipsa angajărilor într-o obligație morală pentru salariați și nu poate pretinde ca un sistem subdimensionat să funcționeze la nesfârșit prin sacrificiul individual al celor care lucrează în el, pentru că devotamentul profesional nu este o resursă bugetară, rezistența fizică nu este o linie de finanțare, iar conștiința medicului sau a asistentului nu poate fi folosită drept substitut pentru răspunderea instituțională.

În această stare de fragilitate, proiectul noii legi a salarizării nu corecta inechitățile existente, ci amenința să le adâncească, deoarece plafonarea sporului pentru munca din weekend, limitarea sporului pentru condiții periculoase și excluderea a peste 30% dintre angajații sistemului de la orice spor ar fi produs pierderi de venit fără ca riscul profesional, programul de noapte, munca din zilele de sărbătoare sau presiunea exercitată asupra personalului să se reducă în vreun fel.

Pentru unele categorii, compensarea muncii de noapte, din weekend sau din zilele de sărbătoare ar fi ajuns la numai 3 - 5 lei pe oră, sumă care nu exprimă valoarea socială a acelei munci, ci incapacitatea autorității de a înțelege că timpul petrecut într-un spital atunci când restul societății se află acasă nu poate fi evaluat printr-o sumă simbolică, desprinsă de uzura fizică, de viața familială sacrificată și de răspunderea care însoțește fiecare decizie medicală.

Sporul pentru condiții periculoase nu este un avantaj acordat prin bunăvoința puterii, ci recunoașterea juridică a unui risc pe care salariatul îl suportă în folosul comunității, sporul pentru munca de noapte nu este o favoare, ci compensația pentru alterarea ritmului biologic și a vieții personale, iar plata activității desfășurate sâmbăta, duminica și în zilele de sărbătoare reprezintă costul firesc al continuității unui serviciu public care nu poate fi închis atunci când administrația își încheie programul.

A elimina compensația, păstrând obligația și riscul, nu înseamnă reformă salarială, ci instituirea unei nedreptăți prin lege, deoarece statul ar continua să pretindă aceeași disponibilitate, aceeași responsabilitate și aceeași expunere profesională, dar ar refuza să le mai recunoască în venitul celui care le suportă.

Cu atât mai grav este faptul că o modificare de asemenea amploare a fost împinsă de un Guvern demis, prin miniștri ale căror atribuții sunt restrânse la administrarea treburilor publice curente, fără mandatul politic necesar pentru a redesena salarizarea întregului sector bugetar și fără posibilitatea unei negocieri sociale autentice, în care autoritatea să poată angaja statul prin decizii cu efecte care vor continua mult după încetarea interimatului.

Curtea de Apel București a suspendat procedura proiectului, iar această hotărâre nu poate fi tratată ca un incident administrativ care trebuie ocolit, pentru că ea privește însăși legalitatea traseului prin care un executiv provizoriu a încercat să impună o reformă structurală, motiv pentru care actualul Guvern are obligația de a respecta limitele mandatului său, de a conserva drepturile salariale existente și de a nu transforma interimatul într-o perioadă în care sunt adoptate decizii pe care nimeni nu și le asumă politic.

Un Guvern interimar poate menține funcționarea instituțiilor, poate preveni blocaje imediate și poate administra continuitatea serviciilor publice, dar nu poate folosi precaritatea politică drept libertate de a modifica raporturile salariale, de a diminua veniturile și de a obliga sute de mii de salariați să suporte consecințele unei politici pentru care executivul nu mai deține încrederea Parlamentului.

În același timp, informațiile privind solicitarea unor liste cu numele angajaților care participă la grevă și intenția suspendării anticipate a contractelor individuale de muncă ridică o problemă politică și juridică de o gravitate aparte, deoarece administrația unui spital nu poate fi transformată într-un aparat de supraveghere a libertății sindicale, iar autoritatea managerială nu poate fi folosită pentru a induce teamă celor care exercită un drept recunoscut de lege.

Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că suspendarea contractului individual de muncă operează numai pe durata participării efective la grevă, nu înainte de declanșarea acesteia și nu ca sancțiune pentru simpla exprimare a acordului de a protesta, ceea ce înseamnă că orice listă întocmită anticipat, orice amenințare și orice presiune exercitată asupra salariaților depășesc administrarea legitimă a instituției și tind să transforme ierarhia profesională într-un mijloc de constrângere.

Greva personalului sanitar nu este îndreptată împotriva pacienților, deoarece serviciile esențiale continuă să fie asigurate, iar oamenii aflați în situații critice beneficiază de îngrijire, astfel încât răspunderea pentru consultațiile și intervențiile amânate nu poate fi transferată exclusiv asupra angajaților care protestează, după ce aceștia au avertizat asupra efectelor lipsei de personal și ale unei politici salariale construite fără participarea lor reală. Cei care lucrează în sănătate nu cer să fie scoși în afara disciplinei financiare și nici să fie exonerați de răspundere, dar cer ca răspunderea să fie distribuită echitabil între profesioniștii care tratează pacienții și autoritățile care stabilesc numărul de posturi, veniturile, programul, condițiile de muncă și resursele fără de care actul medical nu poate fi exercitat în siguranță.

Sunt alături de medicii, asistenții medicali, infirmierii, brancardierii, ambulanțierii, farmaciștii, biologii, personalul tehnic, administrativ și de asistență socială și susțin revendicările lor privind menținerea veniturilor, compensarea reală a riscurilor profesionale, deblocarea posturilor necesare și respectarea libertății sindicale, pentru că apărarea drepturilor celor care lucrează în spitale înseamnă, în cele din urmă, apărarea dreptului fiecărui pacient de a fi tratat de personal suficient, odihnit și respectat.

În primele ore ale dimineții, în fața spitalelor, cadrele medicale au cântat 'Deșteaptă-te, române!', iar alegerea Imnului Național a conferit protestului sensul unei interpelări adresate statului însuși, pentru că oamenii care veghează zilnic asupra vieții au ajuns să cheme la luciditate o putere care le contabilizează munca, dar refuză să-i recunoască prețul. Când cei care păzesc viața sunt obligați să cânte deșteptarea celor care guvernează, tăcerea puterii nu mai poate fi explicată prin nepricepere, ci trebuie judecată ca răspundere politică.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui

28 iulie 2026