Legea salarizării și instituționalizarea privilegiilor

Proiectul noii legi-cadru privind salarizarea intră în dezbaterea publică într-un moment în care însăși legitimitatea demersului este pusă sub semnul întrebării. Hotărârea pronunțată de instanță, prin care sunt criticate limitele în care un Guvern interimar poate iniția și promova un proiect de asemenea amploare, readuce în discuție un principiu esențial al statului de drept, un executiv cu atribuții restrânse nu poate transforma interimatul într-un mandat de reformă structurală. Cu atât mai puțin atunci când proiectul vizează reorganizarea întregului sistem de salarizare din sectorul public și produce efecte bugetare și sociale pe termen lung.

Dincolo de problema competenței Guvernului, proiectul ridică serioase probleme de echitate. În loc să corecteze discrepanțele acumulate în timp, el riscă să le transforme în reguli permanente, consacrând prin lege privilegii și diferențe care nu mai pot fi justificate prin natura muncii sau prin interesul public.

În aceeași lege, unui conducător i se recunoaște din prima zi gradația corespunzătoare vechimii maxime. Unui medic care efectuează o gardă de urgență într-o zi de sărbătoare i se acordă o majorare de 20%, în timp ce unei gărzi de monitorizare prestate în aceeași zi nu i se acordă nicio majorare. Salariile personalului din ANRE, ASF și ANCOM pot fi multiplicate printr-un indice de competitivitate care poate ajunge până la 2. Acestea sunt alegerile politice cu care proiectul legii-cadru a salarizării urmează să intre în Parlament, în sesiune extraordinară.

Prima inechitate privește chiar timpul profesional al omului. Pentru funcțiile de execuție, gradația se dobândește succesiv, după trei, cinci, zece, cincisprezece și douăzeci de ani de muncă. În contrast, salariul funcției de conducere cuprinde direct gradația maximă, indiferent de vechimea efectivă a titularului. Astfel, specialistul trebuie să parcurgă două decenii pentru a obține ceea ce persoana numită astăzi într-o funcție de conducere primește prin efectul numirii.

Timpul are, așadar, două valori juridice. Pentru cel care execută, verifică, redactează, avizează și răspunde profesional, timpul trebuie trăit, dovedit și acumulat. Pentru cel care conduce, același timp este prezumat de lege, deși vechimea aparține biografiei profesionale a persoanei și nu poate fi transferată prin actul de numire, asemenea biroului, secretariatului sau dreptului de semnătură.

Răspunderea funcției de conducere poate justifica un coeficient superior, deoarece decizia managerială are întindere, autoritate și consecințe instituționale. Însă, gradația maximă nu remunerează răspunderea, ci anii lucrați. Atunci când legea acordă simultan coeficientul conducerii și vechimea maximă pe care titularul poate să nu o aibă, poziția ierarhică este remunerată de două ori, în timp ce experiența specialistului rămâne fracționată în tranșe și recunoscută numai după împlinirea fiecărui termen.

A doua inechitate se manifestă în tariful legal diferit atribuit aceleiași zile de muncă. Personalul sanitar care lucrează în program normal duminica sau de sărbătoare primește un tarif cu 30% mai mare. Medicul care efectuează o gardă de urgență în afara normei în aceeași zi primește doar 20%. Garda de monitorizare este plătită fără nicio majorare, iar personalul instituțiilor finanțate integral din venituri proprii primește pentru munca prestată într-o zi similară doar 10%, fără compensare cu timp liber.

Aceeași duminică ajunge să aibă patru tarife legale, deși renunțarea la repaus, despărțirea de familie și uzura cauzată de munca prestată în timp ce alții se odihnesc nu se modifică odată cu denumirea anexei în care este încadrat salariatul. Mai mult, diferența devine greu de justificat atunci când garda medicală este prestată după programul normal, sub presiunea unei decizii ce poate viza viața unui pacient, dar primește o majorare mai mică decât activitatea desfășurată în programul obișnuit.

În acest caz, legea prioritizează continuitatea instituției în detrimentul urgenței medicale prestate în afara normei. Garda de monitorizare este apreciată la tariful obișnuit, sugerând că noaptea petrecută în spital, disponibilitatea permanentă și răspunderea clinică sunt considerate o extensie fără cost uman a zilei de lucru, nu o formă suplimentară de muncă, oboseală și responsabilitate.

A treia inechitate este creată între instituțiile statului, deoarece personalul autorităților finanțate integral din venituri proprii poate primi o diferențiere salarială de până la 20%, stabilită anual după criterii aprobate de consiliile de administrație, iar pentru ANRE, ASF și ANCOM proiectul introduce suplimentar un indice de competitivitate cu o valoare cuprinsă între 1 și 2, aplicat direct la determinarea salariului de bază.

Prin această opțiune, capacitatea unei instituții de a produce venituri proprii sau apropierea sa de piețele energiei, finanțelor și comunicațiilor dobândește o forță salarială pe care activitatea din spitale, școli, servicii sociale, cultură ori administrația obișnuită nu o primește în aceeași formă, iar valoarea muncii publice ajunge să fie măsurată după forța financiară a instituției în care este prestată, nu numai după pregătirea cerută, răspunderea asumată, restricțiile profesionale și utilitatea socială.

Statul creează astfel două administrații, una care își poate majora salariile prin venituri proprii, indici de competitivitate și hotărâri ale consiliilor de administrație și alta care rămâne captivă coeficientului, plafonului bugetar și deciziei anuale privind valoarea de referință, deși ambele exercită autoritate publică, aplică legea și funcționează în numele aceleiași puteri constituționale.

A patra inechitate apare în partea inferioară a grilei, unde proiectul admite expres că salariul rezultat din înmulțirea coeficientului cu valoarea de referință poate coborî sub salariul minim brut pe țară, situație în care angajatului i se plătește salariul minim. Astfel, funcții diferite, cu cerințe profesionale, studii și răspunderi diferite, pot ajunge la aceeași sumă, nu pentru că munca lor ar avea aceeași valoare, ci pentru că legea le comprimă pe toate la limita legală a subzistenței.

O grilă care produce salarii sub minim și le corectează ulterior printr-o completare până la nivelul acestuia nu construiește o ierarhie profesională, deoarece coeficientul rămâne înscris pe hârtie, iar diferența dispare în plată, promovarea își pierde efectul financiar, studiile suplimentare încetează să mai fie recunoscute, iar salariatul constată că trecerea într-un grad superior îi schimbă titulatura fără să îi schimbe venitul.

A cincea inechitate privește transmiterea diferențelor salariale vechi, întrucât mecanismul tranzitoriu nu este limitat la persoana care deținea un anumit venit în noiembrie 2026, ci poate fi preluat la modificarea raportului de muncă prin raportare la funcții similare și este declarat aplicabil inclusiv personalului nou-încadrat. Aceasta înseamnă că o diferență născută din vechi acte administrative, hotărâri judecătorești sau practici instituționale poate deveni un atribut al funcției și poate fi moștenită de un titular care nu a avut niciodată dreptul inițial. În loc să închidă fragmentarea produsă de vechea salarizare, proiectul îi oferă continuitate juridică, iar două persoane încadrate pe funcții comparabile pot rămâne despărțite salarial prin istoria instituției, prin existența unei funcții similare mai bine plătite sau printr-o diferență tranzitorie care, deși ar trebui să protejeze temporar un venit individual, ajunge să circule odată cu funcția.

Această lege nu distribuie numai salarii, ci distribuie rang, protecție și putere în interiorul statului, iar exemplele sunt suficient de clare, conducerea primește vechimea maximă fără să o fi parcurs, aceeași zi de sărbătoare este plătită cu 30%, 20%, 10% sau fără majorare, trei autorități pot beneficia de un multiplicator salarial de până la 2, funcțiile din partea inferioară a grilei pot fi împinse toate către salariul minim, iar diferențele vechi pot fi transmise noilor angajați.

Înainte ca acest proiect să fie trimis Parlamentului, el trebuie nu doar corectat tehnic, ci și legitimat constituțional și democratic. O lege care reorganizează salarizarea întregului sector public nu poate fi construită pe baza unor privilegii mascate în criterii administrative și nici promovată într-un moment în care însăși competența Guvernului de a iniția o asemenea reformă este contestată în instanță. Parlamentul are obligația de a elimina aceste inechități, astfel încât vechimea să aparțină celui care a dobândit-o, munca prestată în condiții identice să fie remunerată după aceleași principii, iar diferențele salariale să reflecte responsabilitatea și performanța, nu poziția instituțională sau excepțiile create prin lege.

O lege a salarizării trebuie să fie expresia echității și a meritului, nu instrumentul prin care privilegiile sunt transformate în norme cu aplicare generală. Altfel, în loc să reformeze administrația, statul va oficializa o ierarhie a privilegiilor și va perpetua inegalități pe care pretinde că le elimină.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui