Prescripția, când timpul ajunge mai puternic decât autoritatea statului

În filosofia dreptului există o idee care traversează secolele, aceea că legea există pentru a învinge arbitrariul, nu pentru a capitula în fața lui, iar atunci când răspunderea penală încetează nu pentru că adevărul a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă, ci pentru că statul nu a reușit să-și exercite la timp propria autoritate, nu mai asistăm doar la închiderea unor dosare, ci la retragerea însăși a statului din exercițiul dreptății.

Între anii 2022 și 2024, Direcția Națională Anticorupție a fost obligată să închidă 75 de dosare ca efect al regimului prescripției, valoarea prejudiciilor din aceste cauze ridicându-se la 896.312.705 lei, adică aproape 900 de milioane de lei sau aproximativ 180 de milioane de euro, în condițiile în care, în aceleași dosare, 54 de inculpați și 23 de suspecți nu au mai ajuns la o hotărâre asupra fondului, iar până la sfârșitul anului 2024 alte 236 de dosare DNA aflate deja în instanță au încetat prin intervenirea prescripției.

Privită în ansamblul sistemului judiciar, dimensiunea fenomenului devine și mai tulburătoare, pentru că între octombrie 2022 și februarie 2025 au fost identificate 9.635 de procese penale încetate ca urmare a prescripției, dintre care aproximativ 500 priveau infracțiuni de corupție, evaziune fiscală și abuz în serviciu, iar aceste cifre nu descriu simple accidente procedurale, ci conturează un fenomen instituțional care depășește suma unor erori izolate și exprimă o incapacitate repetată a statului de a conduce judecata până la capăt.

În același timp, raportul de activitate al Direcției Naționale Anticorupție pentru anul 2025 arată că instituția a indisponibilizat bunuri prin măsuri asigurătorii în valoare de aproximativ 330 de milioane de lei, ceea ce înseamnă că prejudiciile din cele 75 de dosare închise prin prescripție sunt de aproape trei ori mai mari decât valoarea bunurilor puse sub sechestru într-un an întreg de activitate al DNA, iar diferența dintre aceste două cifre exprimă, poate mai limpede decât orice discurs, costul pe care impunitatea îl transferă asupra patrimoniului public.

Statul nu a pierdut doar posibilitatea de a aplica o pedeapsă, ci, în numeroase cauze, a pierdut și posibilitatea de a obține confiscarea bunurilor ori recuperarea integrală a prejudiciilor pretinse prin rechizitorii, astfel încât costul instituțional al prescripției nu se măsoară exclusiv în numărul dosarelor închise, ci și în valoarea patrimoniului care nu mai poate fi readus în circuitul legal printr-o hotărâre definitivă.

Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 16 iulie 2026 nu elimină instituția prescripției și nu răstoarnă principiile dreptului penal, dar afirmă un principiu fundamental al ordinii juridice europene, potrivit căruia, atunci când este vorba despre fraude grave care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, interpretarea normelor naționale nu poate conduce la un risc sistemic de nepedepsire, pentru că dreptul nu poate deveni instrumentul prin care propriile sale finalități sunt golite de conținut.

Cetățeanului obișnuit i se aplică o rigoare fiscală neînduplecată, exprimată prin penalități, popriri și executări silite pentru obligații uneori modeste, în timp ce prejudicii de sute de milioane de lei sunt absorbite de mecanismul prescripției, fără ca statul să mai ajungă la o hotărâre definitivă asupra răspunderii și fără ca patrimoniul suspectat de proveniență ilicită să poată fi recuperat integral, ceea ce produce o ruptură profundă între exigența impusă contribuabilului și indulgența procedurală de care ajung să beneficieze marile cauze penale.

În teoria politică, autoritatea unui stat nu se măsoară prin severitatea textelor de lege, ci prin capacitatea instituțiilor sale de a transforma norma juridică în realitate, iar un stat care nu mai reușește să finalizeze judecata înainte ca răspunderea să se stingă nu exprimă doar slăbiciune instituțională, ci alterează însăși ideea de justiție, pentru că lasă timpul să devină mai eficient decât legea și durata procedurii mai puternică decât obligația de a stabili adevărul.

În orice ordine juridică există două forme ale uitării, prima fiind amnistia, adoptată prin voință politică explicită și asumată de Parlament, iar cea de-a doua fiind prescripția, care, atunci când dobândește dimensiuni sistemice, nu mai reprezintă expresia echilibrului dintre drepturile individului și autoritatea statului, ci simptomul incapacității instituțiilor de a-și îndeplini propria misiune constituțională.

Aproape 900 de milioane de lei nu reprezintă doar o valoare contabilă, ci măsura în care întârzierea statului se transformă în cost public, iar fiecare asemenea cost este suportat, în cele din urmă, nu de instituțiile care au eșuat, ci de contribuabilul care respectă legea și care ajunge să finanțeze, prin propriile obligații, incapacitatea statului de a recupera ceea ce i-a fost luat. Aceasta este adevărata factură a prescripției.

Deputat UPR de Vaslui
Raisa Enachi

17 iulie 2026