Zootehnia europeană, de la culpabilizare climatică la necesitate strategică

În numai zece ani, Uniunea Europeană a pierdut peste 30 de milioane de capete de bovine, porcine, ovine și caprine, iar la 7 iulie 2026, Comisia Europeană a recunoscut oficial, prin documentul COM(2026) 576, că zootehnia nu este o activitate economică secundară, tolerată în limitele tranziției ecologice, ci un element fundamental al securității alimentare, al autonomiei strategice și al rezilienței teritoriale a Uniunii Europene.

Noua strategie europeană afirmă că acest sector generează anual aproximativ 400 de miliarde de euro, reprezintă circa 40% din valoarea adăugată a agriculturii europene, susține aproape șapte milioane de locuri de muncă și se întemeiază pe activitatea a aproximativ patru milioane de ferme. Comisia recunoaște inclusiv faptul că reducerea efectivelor de animale în regiunile de la frontiera estică favorizează abandonarea terenurilor și slăbește capacitatea acestor teritorii de a răspunde crizelor și riscurilor de securitate.

Această concluzie este corectă, dar vine după ani în care discursul european a redus zootehnia la inventarul emisiilor, al metanului, al amoniacului și al obligațiilor de mediu, în timp ce fermierului i-au fost transferate costurile unei tranziții concepute fără o evaluare suficientă a consecințelor economice, sociale și strategice.

Prin strategia 'De la fermă la consumator', COM(2020) 381, Comisia cerea reducerea emisiilor de metan provenite din creșterea animalelor, iar prin COM(2020) 663, agricultura era așezată în centrul politicii europene de diminuare a metanului. Nu a existat o decizie europeană generală care să impună sacrificarea animalelor de fermă în numele climei, a existat însă o orientare politică și de reglementare care a privit tot mai des efectivele de animale prin prisma emisiilor pe care le generează și tot mai rar ca pe o resursă strategică pentru producția alimentară, pentru menținerea satului european și pentru autonomia alimentară a Uniunii Europene.

Orice doctrină politică trebuie judecată după consecințele sale, nu după intențiile pe care le proclamă. După un deceniu în care zootehnia a fost supusă unei presiuni normative fără precedent, Europa înregistrează o diminuare de aproape 9% a efectivelor de porcine, de aproape 10% a bovinelor, de peste 12% a ovinelor și de 17,5% a caprinelor, potrivit datelor Eurostat. Traduse în realitatea economică, aceste procente înseamnă peste 30 de milioane de animale dispărute din patrimoniul productiv al Uniunii Europene.

Această contracție înseamnă lapte care nu a mai intrat în procesare, carne care nu a mai fost produsă în ferme europene, furaje care nu au mai fost cumpărate, activitate economică retrasă din mediul rural, abatoare rămase fără materie primă, investiții abandonate și familii pentru care agricultura nu a mai putut reprezenta o profesie transmisă de la o generație la alta.

Valoarea exactă a acestei pierderi nu poate fi stabilită prin aplicarea mecanică a unui procent asupra cifrei de afaceri a sectorului, deoarece productivitatea, prețurile și structura fiecărei ramuri sunt diferite. Dimensiunea economică a reculului este însă incontestabilă, o reducere de asemenea amploare a eliminat anual miliarde de euro din producția agricolă, din procesare, din transport, din industria furajelor și din veniturile fiscale ale statelor membre.

Aici se află contradicția politică fundamentală. În doar câțiva ani, perspectiva europeană s-a schimbat profund, dacă în jurul anului 2020 accentul era pus în principal pe impactul zootehniei asupra emisiilor, în 2026 Comisia Europeană recunoaște că zootehnia reprezintă un pilon al securității alimentare, al autonomiei strategice și al rezilienței teritoriale a Uniunii Europene. Nu biologia s-a schimbat în șase ani. Realitatea geopolitică a obligat instituțiile europene să accepte un adevăr pe care agricultorii îl cunoșteau deja, un continent care își reduce constant capacitatea de a produce hrană își diminuează libertatea politică.

O societate nu devine mai sigură atunci când își mută producția dincolo de propriile granițe și continuă să consume aceleași produse prin importuri. Emisiile eliminate din bilanțurile europene nu dispar din atmosferă doar pentru că producția este relocată pe un alt continent. În schimb, Europa pierde ferme, locuri de muncă, venituri fiscale și, treptat, controlul asupra propriei securități alimentare.

Europa a acceptat prea mult timp o formă de moralitate contabilă, restrângerea producției interne, urmată de importul acelorași bunuri, obținute uneori în condiții de producție și de mediu care nu ar fi fost permise agricultorilor europeni. O asemenea politică nu protejează mediul, ci mută producția în afara Uniunii, transferă investiții, locuri de muncă și prosperitate către economii concurente și reduce capacitatea Europei de a-și asigura propria securitate alimentară.

Comisia Europeană afirmă acum că sectorul zootehnic trebuie sprijinit printr-un cadru normativ coerent, simplu și previzibil, adaptat realităților fermelor, după ce recunoaște că standardele europene de mediu, climă, siguranță alimentară și bunăstare animală au generat costuri care nu au fost întotdeauna recuperate prin prețurile pieței. Este recunoașterea tardivă a faptului că obligațiile publice au fost impuse fermierului, în timp ce piața nu i-a asigurat venitul necesar pentru a le suporta.

Noua strategie europeană poate fi interpretată ca o corectare a orientării promovate în ultimii ani și obligă la o schimbare reală a politicilor publice. Zootehnia nu poate fi declarată strategică în documentele Comisiei, dar menținută, prin deciziile naționale, sub povara costurilor, a procedurilor excesive, a concurenței importurilor și a instabilității legislative.

COM(2026) 576 trebuie urmat de finanțare proporțională cu obligațiile impuse, de reciprocitate reală pentru importuri, de acces la procesare și abatoare, de reguli stabile și de protejarea fermelor care mai pot menține producția în regiunile rurale și de frontieră.

Europa nu își poate proclama autonomia strategică în timp ce își reduce propriul patrimoniu agricol și își transferă capacitatea de producție în afara granițelor sale. Iar România nu trebuie să accepte ca fermierii să fie apreciați în documentele oficiale europene, după ce ani la rând au fost obligați să suporte costurile unor politici care le-au diminuat competitivitatea. Dacă zootehnia este astăzi recunoscută drept un pilon al securității alimentare și al autonomiei strategice, această recunoaștere trebuie să se transforme în investiții, reguli echitabile și politici care să permită fermierilor europeni să producă, nu doar să supraviețuiască.

Deputat UPR de Vaslui
Raisa Enachi

15 iulie 2026