Copiii nu sunt sacii de box ai frustrărilor noastre: Când un părinte lovește, întreaga societate eșuează

Există imagini pe care nu le poți privi fără să simți revoltă. Nu pentru că sunt violente, ci pentru că distrug una dintre cele mai importante certitudini ale copilăriei: aceea că mama este locul în care ești în siguranță.

Fetița de opt ani din Constanța nu fugea de un străin. Nu fugea de un infractor. Nu fugea de un agresor necunoscut. Fugea de propria mamă. Iar acesta este, poate, cel mai tulburător adevăr al acestui caz.

În timp ce copilul încerca disperat să scape, adultul care avea obligația legală și morală de a-l proteja îl trăgea de păr, îl brusca și îl umilea în mijlocul străzii, sub privirile unor oameni care nu au mai putut rămâne simpli spectatori și au intervenit. Ulterior, autoritățile au deschis un dosar penal pentru violență în familie, iar copiii au fost plasați temporar în grija bunicii paterne, în cadrul măsurilor dispuse pentru protejarea interesului lor superior.

Au urmat explicațiile: 'Îi cresc singură'; 'Sunt epuizată'; 'Nu mai pot'; 'Copiii nu se cresc doar cu blândețe'.

Sunt cuvinte pe care societatea le-a auzit de mii de ori și tocmai aici începe adevărata problemă. Pentru că, de fiecare dată când încercăm să explicăm violența prin oboseală, lipsuri sau stres, riscăm să mutăm centrul discuției de la victimă la agresor.

Da, viața unui părinte singur poate fi extrem de grea. Poate însemna lipsuri materiale, nopți nedormite, anxietate, disperare. Dar există o graniță pe care nicio suferință nu are dreptul să o treacă. Acea graniță se numește copil. Copilul nu este terapeutul părinților. Nu este supapa frustrărilor. Nu este ținta neputințelor. Nu este locul unde adulții își descarcă furia. Niciodată.

Societatea românească trebuie să înceteze să confunde explicația cu justificarea. Da, putem înțelege că un om este epuizat, dar înțelegerea nu înseamnă absolvire. Compasiunea pentru adult nu poate însemna abandonarea copilului.

În fiecare caz de abuz asupra minorilor apare aproape aceeași frază: 'Am cedat.'

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este alta: De ce cedează întotdeauna copilul? El este cel care plânge. El este cel care tremură. El este cel care învață că iubirea poate lovi. El este cel care va purta această experiență ani sau chiar toată viața.

Un copil agresat de propriul părinte nu uită. Poate ierta. Poate continua să își iubească părintele. Dar creierul lui va înregistra pentru totdeauna o lecție greșită, aceea că dragostea poate veni însoțită de violență. Iar aceasta este una dintre cele mai periculoase moșteniri pe care un adult o poate transmite.

Nu trebuie să ne amăgim spunând că fetița din Constanța agresată pe stradă de propria-i mamă nu avea urme vizibile de violență. Cele mai grave răni nu se văd. Ele apar ani mai târziu. În lipsa încrederii. În atacurile de panică. În incapacitatea de a construi relații sănătoase. În convingerea că umilința este normală. În repetarea aceluiași model asupra generației următoare.

Violența asupra copilului este una dintre puținele forme de agresiune care se transmite din generație în generație atunci când societatea o normalizează. De aceea, cea mai periculoasă propoziție din România nu este 'am lovit copilul'. Este alta: 'Și pe mine m-au bătut părinții și uite că am ajuns bine'...

Nu. Nu ai ajuns bine dacă încă mai crezi că un copil trebuie lovit pentru a deveni om. Nu ai ajuns bine dacă umilința ți se pare educație. Nu ai ajuns bine dacă frica ți se pare disciplină.

Un copil ascultător de frică nu este un copil educat. Este un copil speriat. Iar frica nu construiește caractere, construiește tăceri.

Consider că acest caz trebuie să reprezinte și un moment de sinceritate pentru instituțiile statului. Nu este suficient să intervenim după ce imaginile devin virale. Nu este suficient să deschidem un dosar penal după ce milioane de oameni au văzut agresiunea.

Dimpotrivă. Protecția copilului trebuie să înceapă înainte ca primul pumn, prima palmă sau prima smucitură să existe. Avem nevoie de educație parentală. Avem nevoie de sprijin real pentru părinții aflați în dificultate. Avem nevoie de consiliere psihologică accesibilă. Avem nevoie de comunități care să observe și să intervină.

Dar, în același timp, cred că avem nevoie de un mesaj fără niciun fel de ambiguitate: Nicio suferință a adultului nu poate deveni condamnarea copilului.

Ca avocat și președinte al Asociației 'Justiție pentru Minori', refuz să accept ideea că violența poate fi reinterpretată ca metodă de educație. Refuz să accept că dragostea poate fi măsurată în lovituri. Refuz să accept că un copil trebuie să suporte ceea ce niciun adult nu ar accepta pentru sine.

Civilizația unei națiuni nu se măsoară în autostrăzi, în cifre economice sau în discursuri politice, ci în felul în care își protejează copiii atunci când aceștia nu se pot apăra singuri.

Iar dacă un copil este obligat să fugă de propria mamă, atunci nu doar acea familie are o problemă, o avem cu toții. Pentru că un copil nu este proprietatea nimănui. Nu este obiect de corecție. Nu este instrument de descărcare emoțională. Nu este vinovat pentru neputințele adulților.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de părinți care să nu îi facă să trăiască în frică. Iar acesta este un drept care nu poate fi negociat.

Avocat GETA LUPU,
Președintele Asociației 'Justiție pentru minori' Iași