Un părinte agresat de propriul copil nu poate fi protejat printr-un formular construit aproape exclusiv pentru violența dintre parteneri

În calitate de membru al Comisiei pentru egalitatea de șanse pentru femei și bărbați, solicit Ministerului Afacerilor Interne să revizuiască formularul de evaluare a riscului utilizat de polițiști în intervențiile privind cazurile de violență domestică.

Un caz recent, în care o mamă a fost agresată de propria fiică, scoate la iveală o problemă pe care nu o mai putem ignora, deși legea recunoaște toate formele violenței domestice, instrumentul prin care polițistul evaluează existența unui risc iminent este construit, în mare parte, pentru situațiile de violență dintre parteneri. Iar atunci când victima este un părinte agresat de propriul copil, multe dintre întrebările care ar trebui să descrie pericolul real nici măcar nu sunt puse.

Violența domestică nu înseamnă doar violență între soți, foști soți, concubini sau parteneri. Legea nr. 217/2003 include în noțiunea de membru de familie ascendenții și descendenții, frații și surorile, soții și copiii acestora, precum și persoanele devenite rude prin adopție. O mamă agresată de propria fiică este victima violenței domestice, nu parte într-un simplu conflict familial.

Problema este că formularul de evaluare a riscului nu reflectă suficient această realitate. Multe dintre întrebările sale sunt formulate aproape exclusiv pentru dinamica violenței dintre parteneri, unde apar despărțirea, gelozia, controlul asupra victimei, urmărirea, hărțuirea, restricționarea contactelor sociale sau supravegherea deplasărilor.

În formularul actual regăsim întrebări precum: 'Vă simțiți urmărit(ă), hărțuit(ă) de agresor?', 'Agresorul vă interzice să vă întâlniți cu familia, prietenii sau alte persoane?', 'Agresorul vă controlează activitățile zilnice, convorbirile telefonice sau corespondența?', 'Agresorul cunoaște locul de muncă, instituția de învățământ sau locurile pe care le frecventați?'. Aceste întrebări sunt utile în multe situații. Însă ele nu surprind întotdeauna riscul atunci când agresorul este propriul copil.

O mamă care locuiește împreună cu fiica agresivă nu este, de regulă, urmărită în sensul clasic al termenului. Agresorul nu trebuie să afle unde locuiește victima, pentru că are deja acces în locuință. Nu trebuie să îi cunoască programul sau locurile frecventate, pentru că trăiesc în același spațiu. Nu trebuie să o urmărească pe stradă pentru a reprezenta un pericol, deoarece poate relua agresiunea imediat după plecarea poliției.

Tocmai de aceea, într-un astfel de caz întrebările esențiale sunt altele. Locuiește victima împreună cu agresorul? Are agresorul acces permanent în locuință? Este victima în vârstă, bolnavă sau dependentă de îngrijire? Controlează agresorul pensia, cardul, medicamentele, telefonul sau actele victimei? Are victima unde să meargă după externarea din spital sau după intervenția poliției? Există riscul ca agresorul să revină în aceeași locuință în aceeași noapte? Au existat episoade anterioare de violență pe care victima nu le-a reclamat din rușinea de a-și denunța propriul copil? Există presiuni din partea familiei pentru ca victima să 'nu facă plângere'? Aceste întrebări lipsesc sau nu sunt suficient evidențiate în formularul actual. Iar această lipsă poate influența chiar rezultatul evaluării.

Metodologia folosită astăzi stabilește existența riscului iminent în funcție de un anumit număr de răspunsuri afirmative la întrebările din formular. Dacă formularul nu conține întrebările potrivite pentru situația concretă, evaluarea poate indica un risc mai redus decât cel real. Viața unei victime nu poate depinde de faptul că instrumentul folosit de stat a fost conceput în principal pentru un alt tip de violență. Aici este problema de fond.

În cazul unui părinte agresat de propriul copil, pericolul nu se rezumă la lovitura din momentul intervenției poliției. El continuă după aceea: întoarcerea în aceeași locuință, dependența materială sau fizică față de agresor, lipsa unei alternative imediate, rușinea de a-ți reclama propriul copil și posibilitatea ca agresorul să revină lângă victimă imediat după plecarea poliției.

De aceea consider că formularul trebuie adaptat tipului de relație dintre victimă și agresor. Una este violența dintre parteneri, alta este violența exercitată de copii asupra părinților. Alta este violența asupra persoanelor vârstnice, asupra persoanelor cu dizabilități sau dependente de îngrijire și alta este violența produsă în locuința comună, unde victima nu are posibilitatea reală să se protejeze singură.

Datele publice confirmă amploarea fenomenului, dar nu și particularitățile sale. În anul 2025, Poliția Română a intervenit la 138.385 de cazuri de violență domestică, au fost înregistrate 49.660 de infracțiuni, iar 15.856 de ordine de protecție provizorii au fost emise. Nu știm însă câți părinți au fost agresați de propriii copii, câte mame au fost agresate de fii sau fiice, câți tați au fost victime ale propriilor copii ori câte persoane vârstnice au fost abuzate de rudele cu care locuiesc. Aceasta nu este doar o lipsă statistică. Este dovada că statul măsoară fenomenul fără să îl înțeleagă suficient în funcție de relația dintre victimă și agresor.

Barometrul în domeniul violenței domestice arată că datele din TEMPO sunt agregate și provin din surse administrative, inclusiv ANES și IGPR. Aceste date descriu amploarea fenomenului, dar nu explică mecanismele concrete ale abuzului. Or, un stat care nu măsoară corect aceste relații nu poate construi politici publice eficiente pentru prevenirea repetării violenței.

În urma analizei juridice și a discuțiilor purtate cu avocați specializați în drept penal și în drepturile victimelor rezultă o concluzie importantă, modificările recente aduse Codului penal reprezintă un pas înainte, dar ele nu sunt suficiente dacă autoritățile nu identifică riscul înainte ca violența să escaladeze. Nicio modificare legislativă nu salvează o victimă în noaptea în care polițistul ajunge la ușa ei. Protecția începe în momentul în care riscul este evaluat corect. Iar pentru aceasta polițistul are nevoie de un instrument adaptat tuturor formelor de violență domestică, nu doar celor dintre parteneri.

Solicit Ministerului Afacerilor Interne să revizuiască formularul de evaluare a riscului și să introducă secțiuni distincte pentru violența dintre parteneri, pentru violența exercitată de copii asupra părinților, pentru violența asupra persoanelor vârstnice, pentru violența asupra persoanelor cu dizabilități sau dependente de îngrijire, pentru violența produsă în locuința comună și pentru situațiile în care victima depinde material, medical sau locativ de agresor.

Solicit, de asemenea, ca datele publice privind violența domestică să fie defalcate în funcție de relația dintre victimă și agresor. Trebuie să știm câți părinți sunt agresați de propriii copii, câte persoane vârstnice sunt abuzate în propria locuință și câte victime rămân captive lângă agresor din lipsa unui sprijin imediat.

În același timp, profesionalismul trebuie recunoscut acolo unde există. În cazul recent la care fac referire, două polițiste din cadrul Secției 22 Poliție au intervenit cu calm, seriozitate și respect față de victimă. Au ascultat, au explicat și au tratat situația ca pe un caz real de violență domestică, nu ca pe o simplă ceartă de familie. Astfel de oameni contribuie la refacerea încrederii în instituții.

Dar nici cei mai buni profesioniști nu ar trebui să fie obligați să lucreze cu instrumente incomplete.

Voi solicita oficial Ministerului Afacerilor Interne analiza și modificarea formularului actual, precum și publicarea unor date clare privind cazurile în care părinții sunt victime ale violenței exercitate de propriii copii. Cum putem proteja un părinte de violența propriului copil, dacă formularul folosit de stat nu pune întrebările care descriu exact acest tip de pericol?

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui

București, 03 iulie 2026