Aproape un milion de români cu dizabilități așteaptă ca statul să transforme promisiunile în fapte

România dispune de strategii, planuri de acțiune și angajamente asumate la nivel european privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Ceea ce lipsește însă este transpunerea acestora în rezultate concrete, care să se reflecte în viața de zi cu zi a oamenilor.

Comunicarea Comisiei Europene privind consolidarea Strategiei pentru drepturile persoanelor cu handicap până în 2030 transmite un mesaj clar, succesul politicilor publice nu se măsoară prin numărul documentelor adoptate, ci prin schimbările reale produse în viața persoanelor cu dizabilități. Aceste schimbări înseamnă oameni care părăsesc instituțiile rezidențiale și trăiesc independent, servicii comunitare accesibile, locuri de muncă adaptate, școli incluzive, transport accesibil și sprijin acordat la timp.

Potrivit datelor oficiale, la 30 septembrie 2025 România avea 977.657 de persoane încadrate într-un grad de handicap. Dintre acestea, 961.569 locuiau în familie sau independent, iar 16.088 continuau să trăiască în instituții rezidențiale.

Problema nu este lipsa unei strategii europene, ci faptul că statul român întârzie să își îndeplinească propriile angajamente. Primul test al acestei reforme este procesul de dezinstituționalizare. România și-a asumat reducerea numărului adulților cu dizabilități instituționalizați de la 16.911 persoane în anul 2020 la 11.500 până la 30 iunie 2026.

Cu toate acestea, la sfârșitul lunii septembrie 2025 se aflau încă în centre rezidențiale 16.088 de persoane. După ani de strategii, modificări legislative, ghiduri și finanțări, reducerea este de mai puțin de o mie de persoane, deși obiectivul presupunea o scădere de peste 5.400. Cu mai puțin de un an înaintea termenului asumat, diferența rămasă depășea 4.500 de persoane.

Această discrepanță evidențiază distanța dintre angajamentele asumate și rezultatele obținute. În spatele fiecărei cifre se află oameni care continuă să locuiască în centre rezidențiale, în loc să beneficieze de sprijinul necesar pentru o viață independentă. Viața independentă nu înseamnă doar ieșirea dintr-o instituție. Ea presupune existența unei locuințe adecvate, servicii comunitare funcționale, asistență personală, acces la servicii medicale, transport accesibil, sprijin pentru luarea deciziilor și monitorizare după integrarea în comunitate.

Al doilea test este accesul pe piața muncii. Fără oportunități reale de angajare, persoanele cu dizabilități rămân dependente de prestații sociale insuficiente și de sprijinul familiei, iar incluziunea rămâne doar un obiectiv declarat.

Datele prezentate de Comisia Europeană arată că, la nivelul Uniunii Europene, diferența dintre rata de ocupare a persoanelor cu dizabilități și cea a populației generale este de aproximativ 24 de puncte procentuale. În România, acest decalaj ajunge la 44,8 puncte procentuale, cel mai ridicat din Uniunea Europeană. Acest indicator reflectă limitele actualelor politici publice.

În continuare, legislația permite angajatorilor să opteze pentru plata contribuției prevăzute de lege în locul angajării persoanelor cu dizabilități, iar instituțiile publice nu raportează în mod transparent câte persoane cu dizabilități au fost efectiv angajate, câte beneficiază de adaptări la locul de muncă și câte solicitări au fost respinse din cauza unor proceduri insuficient adaptate. Rezultatul este menținerea unui cerc al dependenței, în care persoanele cu dizabilități întâmpină bariere în accesul la muncă și la independență economică.

Al treilea test privește coerența politicilor publice. În anul 2025, în timp ce România promovează la nivel european obiective privind incluziunea și respectarea drepturilor persoanelor cu dizabilități, noile criterii medico-psihosociale pentru încadrarea în grad de handicap au fost contestate de organizațiile de pacienți, care au atras atenția că persoane cu boli cronice sau dizabilități riscă să piardă accesul la sprijin prin redefinirea administrativă a criteriilor de încadrare.

Dacă numărul beneficiarilor este redus prin criterii mai restrictive înainte ca statul să fi dezvoltat servicii comunitare suficiente, locuri de muncă accesibile și mecanisme reale de sprijin, nu putem vorbi despre o incluziune autentică, ci despre riscul unei îmbunătățiri exclusiv statistice. Nu este suficient ca România să își asume obiective la Bruxelles. Acestea trebuie să se regăsească în viața de zi cu zi a oamenilor, prin servicii funcționale și accesibile, nu prin proceduri mai restrictive și un acces tot mai dificil la sprijin.

În evaluarea progresului, România ar trebui să răspundă transparent la câteva întrebări esențiale: câte persoane au părăsit efectiv instituțiile rezidențiale, câte locuințe protejate sunt funcționale, câte servicii comunitare există în fiecare județ, câte persoane cu dizabilități sunt angajate, câte instituții publice oferă exemple de bună practică și câți beneficiari pierd sprijinul în urma modificării criteriilor de încadrare?

Aproape un milion de români cu dizabilități nu pot rămâne captivi între strategii succesive și termene amânate. După ani de angajamente, statul este chemat să demonstreze prin rezultate ceea ce a promis prin documente. Dacă România și-a asumat obiective clare, trebuie să prezinte transparent stadiul îndeplinirii acestora. Dacă au fost alocate fonduri, trebuie să fie vizibile serviciile dezvoltate. Dacă au fost modificate criteriile de încadrare, trebuie explicat câte persoane sunt afectate și în ce măsură. Iar dacă termenul de 30 iunie 2026 nu poate fi respectat, autoritățile au responsabilitatea de a comunica deschis cauzele întârzierii, măsurile corective și eventualele consecințe financiare pentru România.

În final, întrebarea rămâne aceeași: câți oameni au părăsit instituțiile, câți beneficiază de o locuință și de sprijin în comunitate, câți au acces la servicii medicale fără a depinde exclusiv de familie și câți lucrează, cu contract de muncă, într-un mediu adaptat nevoilor lor? Dacă răspunsurile nu se regăsesc în servicii funcționale și în schimbări reale, atunci cei 16.088 de români care se află încă în instituții rezidențiale nu reprezintă dovada unui progres suficient, ci semnalul că reforma trebuie accelerată.

Raisa Enachi,
Deputat de Vaslui

29 iunie 2026