Nu poți vindeca sărăcia pedepsind-o! Și nu poți salva educația tăind din drepturile copiilor!

Parlamentul României primește, în aceste zile, o propunere legislativă care se îmbracă în haina grijii pentru educație, dar care, la o lectură atentă, operează un transfer financiar de la cei mai vulnerabili copii ai țării către un mecanism birocratic de condiționare.

Să numim lucrurile pe nume. Astăzi, fiecare copil din România cu vârsta cuprinsă între 3 și 18 ani primește o alocație de stat de 292 de lei un drept universal, consacrat constituțional și confirmat de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 277/2006.

Propunerea inițiată de deputații UDMR Szabo Odon și Kantor Boglarka, cu sprijinul a 37 de parlamentari din mai multe partide, taie acest cuantum la 100 de lei și mută diferența într-o 'bursă de prezență', pe care copilul o primește doar dacă vine zilnic la școală și are media 10 la purtare.

Întrebarea fundamentală este aceasta: cine sunt copiii care nu vin la școală?

Chiar expunerea de motive a acestei legi ne oferă răspunsul. România are o rată de abandon școlar timpuriu de 16,6%, cea mai gravă din Uniunea Europeană. Diferența dintre rural și urban este de peste 21 de puncte procentuale: 26,3% în mediul rural, față de 5% în orașele mari. 42% dintre elevii din învățământul primar și secundar inferior din mediul rural învață în școli defavorizate. La 1 ianuarie 2023, 214.936 de copii cu vârste între 7 și 17 ani erau în afara școlii. Factorii principali de risc sunt sărăcia, lipsa resurselor financiare, nivelul de educație al părinților și mediul rural.

Cu alte cuvinte, propunerea legislativă identifică ea însăși, în propriul document justificativ, cauzele structurale ale absenteismului și apoi construiește un mecanism care pedepsește victimele acestor cauze. Copilul din Vaslui sau Mehedinți care nu ajunge la școală pentru că nu are transport, pentru că școala din sat nu funcționează, pentru că părinții lui sunt plecați la muncă în străinătate sau pentru că familia trăiește cu mai puțin de 100 de euro pe lună, acest copil ar pierde acum și diferența de 192 de lei. Și nu ar pierde doar el: ar pierde toată familia, pentru care alocația reprezenta, de cele mai multe ori, o sursă reală de supraviețuire.

Aceasta nu este o politică educațională. Este o politică de austeritate mascată în limbaj pedagogic.

Autorii invocă trecerea 'de la un mecanism exclusiv pasiv la unul care încurajează activ implicarea în educație'. Frumos spus. Dar stimulentul financiar funcționează doar acolo unde barierele participării pot fi depășite prin motivație individuală. Când bariera este sărăcia extremă, lipsa infrastructurii, absența grădinițelor din mediul rural sau migrația forțată a părinților, condiționarea alocației nu stimulează, sancționează. Și sancționează exact pe cei care aveau cea mai mare nevoie de protecție.

Mai mult, legea ridică o problemă constituțională serioasă. Curtea Constituțională a stabilit clar, în Decizia nr. 277/2006, că alocația de stat este un drept universal al copilului minor și că nu pot fi impuse condiții suplimentare dincolo de calitatea de copil.

Inițiatorii susțin că nu reintroduc condiționări asupra alocației, ci creează un mecanism 'distinct, complementar'. Dar aritmetica spune altceva: 292 de lei devin 100 de lei, iar diferența se condiționează. A numi altfel ceea ce este, în substanță, o reducere condiționată a unui drept universal nu schimbă natura juridică a operațiunii, doar o cosmetizează.

România are nevoie disperată de politici care să aducă elevii înapoi la școală. Dar aceste politici trebuie să atace cauzele absenteismului, nu să pedepsească urmările lui. Programul 'Masa sănătoasă', investițiile în transport școlar, construcția de grădinițe în mediul rural, sprijinul pentru familiile monoparentale și pentru cele cu părinți migranți, acestea sunt direcțiile corecte. Nu poți rezolva o criză structurală de sărăcie educațională luând bani de la copiii săraci și oferindu-i înapoi doar celor care reușesc, în ciuda sărăciei, să fie prezenți zilnic.

Această propunere legislativă, depusă în procedură de urgență, ca și cum urgența României ar fi să reducă alocațiile, nu să construiască școli, trebuie respinsă. Nu pentru că problema abandonului școlar nu este reală. Este gravă. Ci pentru că soluția propusă agravează exact problema pe care pretinde că o rezolvă.

Nu poți vindeca sărăcia pedepsind-o! Și nu poți salva educația tăind din drepturile copiilor!

Nu poți vindeca sărăcia pedepsind-o! Și nu poți salva educația tăind din drepturile copiilor!

DEPUTAT S.O.S. ROMÂNIA
Circumscripția nr. 37 - TIMIȘ
Baș Ana-Marcela