Copilul nu poate fi pedepsit în locul eșecului societății: de ce scăderea vârstei răspunderii penale la 12 ani ar fi o gravă eroare legislativă și morală

Asociația 'Justiție pentru minori' Iași își exprimă profunda îngrijorare față de inițiativa legislativă recent depusă în Parlamentul României, care propune scăderea vârstei răspunderii penale de la 14 la 12 ani pentru infracțiunea de omor. O astfel de propunere apare într-un context emoțional puternic, generat de cazuri dramatice cu minori implicați, însă dreptul penal nu poate fi construit pe reacții de moment, ci pe înțelegerea profundă a dezvoltării copilului și pe responsabilitatea socială a statului față de minorii aflați în dificultate.

Actuala legislație românească pornește de la un aspect esențial: copilul sub 14 ani nu are maturitatea psihică necesară pentru a înțelege pe deplin gravitatea și consecințele penale ale faptelor sale. Această prezumție nu este o ficțiune juridică, ci reflectă realitatea dezvoltării neuropsihologice a copilului, confirmată de decenii de cercetări privind controlul impulsurilor, capacitatea de anticipare și discernământul moral, funcții care se maturizează abia în adolescența târzie. A transforma copilul de 12 ani în subiect al răspunderii penale înseamnă, în fapt, a ignora aceste indicii științifice și a confunda reacția socială de indignare cu soluția juridică adecvată.

Inițiativa de reducere a vârstei penale pleacă de la cazuri extreme, profund tulburătoare, dar excepționale din punct de vedere statistic. Legiferarea nu poate fi făcută pentru situații-limită, oricât de dramatice ar fi ele, ci pentru starea de fapt generală a societății.

Datele oficiale arată că faptele de o asemenea gravitate comise de copii sub 14 ani sunt extrem de rare, în timp ce cauzele care duc la violență juvenilă sunt cunoscute și documentate: sărăcia, abuzul, neglijarea, violența domestică, lipsa serviciilor de sănătate mintală, abandonul școlar și eșecul intervenției timpurii. În aproape toate aceste situații, copilul care comite o faptă gravă este el însuși deja vulnerabil, marcat de traume și de absența protecției adulte. A transfera răspunsul statului din zona protecției în zona pedepsei nu corectează cauzele, ci doar sancționează consecințele.

Experiența sistemelor moderne de justiție juvenilă arată fără echivoc că intrarea timpurie a copilului în circuitul penal nu reduce criminalitatea, ci crește riscul de recidivă și de marginalizare pe termen lung. Copiii supuși detenției dezvoltă frecvent tulburări emoționale, comportamente antisociale persistente și dificultăți majore de integrare, în timp ce intervențiile educative și psihosociale cresc semnificativ șansele de reinserție. Justiția juvenilă nu urmărește pedepsirea copilului, ci recuperarea lui, iar coborârea vârstei răspunderii penale ar însemna o întoarcere la o paradigmă depășită, centrată pe sancțiune și excludere, nu pe reabilitare.

Chiar și în cazurile extrem de grave, legislația românească nu lasă minorul sub 14 ani fără răspuns instituțional. Legea permite intervenții complexe de protecție, supraveghere specializată, consiliere psihologică și măsuri de plasament, tocmai pentru că filosofia modernă a dreptului copilului consideră că minorul aflat în conflict cu legea este, înainte de toate, un copil în nevoie de sprijin. A introduce răspunderea penală la 12 ani ar însemna ca statul să abdice de la această responsabilitate protectivă și să transfere asupra copilului povara propriilor eșecuri anterioare.
Este de înțeles emoția publică generată de cazurile tragice recente, însă tocmai în astfel de momente legislația trebuie să rămână lucidă și proporțională. Istoria dreptului penal arată că legile adoptate sub presiunea șocului social sunt adesea disproporționate și ineficiente, iar în acest caz inegalitatea ar fi evidentă: milioane de copii ar fi expuși unei răspunderi penale premature pentru a răspunde unor situații extrem de rare. O societate matură nu își modelează normele penale după excepții, ci după principii și dovezi.

Experiența practică în cauze cu minori confirmă constant același tipar: violența gravă comisă de copii apare aproape exclusiv în contexte de traumă, abandon, abuz sau dezorganizare familială severă. Copilul delincvent este aproape întotdeauna și copil victimă! A-l trata exclusiv ca infractor înseamnă a ignora tocmai acea dimensiune care explică fapta și permite prevenirea ei. Scăderea vârstei răspunderii penale nu ar preveni tragediile, ci ar adăuga o nouă traumă asupra unui copil deja vulnerabil.

În același timp, reducerea vârstei penale ar plasa România pe o traiectorie contrară tendințelor europene și standardelor moderne privind drepturile copilului, care privilegiază justiția juvenilă educativă, intervenția timpurie și protecția interesului superior al copilului. O astfel de schimbare radicală ar transmite un mesaj periculos, respectiv că atunci când sistemele sociale eșuează, copilul este cel care trebuie să răspundă penal.

Asociația 'Justiție pentru minori' solicită ferm respingerea inițiativei de reducere a vârstei răspunderii penale la 12 ani. Statul nu își poate transfera propriile eșecuri asupra copilului. Un minor care ajunge să comită o faptă extremă este rezultatul unui lanț de neglijențe instituționale anterioare, familie, școală, servicii sociale, sănătate mintală, comunitate, iar răspunsul corect nu este pedepsirea mai devreme, ci intervenția mai devreme. Pentru că, atunci când statul pedepsește copilul în loc să-l protejeze, nu mai vorbim despre justiție, ci despre eșec.

Avocat GETA LUPU,
Președintele Asociației 'Justiție pentru minori'