22 decembrie '89, ziua în care România a plâns și încă mai plânge

Astăzi, 22 decembrie, se împlinesc 36 de ani de la una dintre cele mai dureroase zile din istoria României, ziua în care tinerii acestei țări au ieșit în stradă cu pieptul gol și cu speranța în suflet, convinși că libertatea merită orice risc și orice sacrificiu.

Au murit atunci tineri. Au murit fii și fiice, frați și surori, elevi și studenți, oameni simpli care au crezut că România poate fi liberă, dreaptă și demnă. Mulți nu au mai apucat nimic din viață. Alții au rămas cu răni care nu s-au vindecat niciodată, nici pe trup, nici în suflet.

Durerea acestei zile este cu atât mai grea cu cât adevărul nu a fost spus până la capăt. O cauză dreaptă a fost folosită de alții în interes personal, iar sângele vărsat nu a fost urmat de dreptate, asumare și răspunsuri clare. Libertatea câștigată cu viață a fost, prea des, negociată, deturnată sau tratată ca o monedă politică.

După 36 de ani, încă nu știm adevărul despre ce s-a întâmplat în decembrie 1989, iar Dosarele Revoluției rămân blocate, fragmentate și amânate, de parcă trecerea timpului ar putea șterge sângele vărsat și dreptul legitim al familiilor de a afla cine a tras, cine a ordonat și cine a profitat de moartea tinerilor care au ieșit în stradă pentru libertatea noastră.

Astăzi se tace, ne plecăm frunțile în fața celor care nu mai sunt și ne întrebăm, fără ocolișuri și fără scuze, dacă am fost cu adevărat vrednici de jertfa lor și dacă România de azi este, în mod onest, România pentru care au murit.

În această zi grea, România ar trebui să stea în doliu și în respect, cu gândul la tinerii pierduți, la adevărul care încă lipsește și la datoria morală pe care o avem față de cei care nu mai pot vorbi.

Veșnică recunoștință. Veșnică pomenire.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui
Data: 22.12.2025