Instituții fără răspundere, cetățeni fără drepturi, cazul Vaslui

Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată pe 10 decembrie 1948 de Adunarea Generală a ONU. Acest document esențial nu a apărut din generozitate, ci din nevoia de a fixa limite clare puterii statelor, după ani în care autoritatea a fost folosită împotriva propriilor cetățeni.

Câțiva ani mai târziu, data de 10 decembrie a devenit oficial Ziua Drepturilor Omului, cu un scop simplu, să reamintească statelor că au obligații față de oameni, nu dreptul de a-i controla.

Astăzi, în România, distanța dintre aceste principii și realitatea trăită de cetățeni este mult prea mare pentru a putea fi ignorată. Pentru prea mulți oameni, drepturile nu se regăsesc în viața de zi cu zi. În schimb, se resimt lipsuri, presiune constantă și sentimentul că statul intervine mai ales atunci când are ceva de cerut, nu atunci când trebuie să protejeze.

În ultimii ani, statul a devenit tot mai prezent în buzunarul cetățenilor și tot mai absent în rolul de garant al drepturilor fundamentale. Taxele au crescut, obligațiile s-au înmulțit, iar explicațiile au fost puține. Munca este tratată ca o simplă sursă de venit bugetar, nu ca temelia unei vieți decente. Pentru numeroase familii, sfârșitul de lună nu mai înseamnă stabilitate, ci o succesiune de compromisuri.

Dreptul la sănătate ar trebui să ofere siguranță, însă a ajuns, pentru mulți, o loterie. Contribuțiile sunt plătite la timp, dar accesul la servicii depinde frecvent de bani, de distanță sau de noroc. Când sistemul se blochează, oamenii rămân singuri, iar răspunderea se diluează între instituții care nu comunică și nu acționează coordonat.

Județul Vaslui este un exemplu grăitor al acestei rupturi dintre drepturi și realitate. Pe lângă lipsurile sistemice, acolo se manifestă o problemă mai profundă, funcționarea instituțiilor nu urmează mereu legea, procedurile sau termenele obligatorii. De la unele structuri de poliție la direcții de sănătate, educație sau urbanism, practica administrativă este adesea înlocuită de cutume locale, iar aplicarea legii devine discreționară, dacă vor, când vor și pentru cine vor. În astfel de situații, drepturile și obligațiile cetățenilor își pierd sensul, iar fișa postului se transformă într-o formalitate ignorată. O administrație care funcționează după reguli proprii nu poate garanta nici echitate, nici acces egal la servicii, nici încrederea cetățenilor.

Educația este prezentată constant ca o prioritate națională, dar tratată în practică drept o cheltuială. În zonele vulnerabile, școlile rămân în urmă, cadrele didactice sunt împovărate de birocrație, iar copiii încep viața cu șanse inegale. Statul redactează strategii, dar rareori reușește să le transforme în sprijin real pentru elevi și profesori.

Drepturile sociale ajung, de multe ori, nu la cei care au cea mai mare nevoie, ci la cei care reușesc să navigheze un sistem complicat. Birocrația este stufoasă, procedurile sunt greoaie, iar cetățenii sunt tratați adesea ca suspecți, nu ca beneficiari legitimi. Umilința administrativă a devenit o experiență obișnuită.

Ziua Drepturilor Omului scoate la iveală diferența dintre obligațiile statului și realitatea trăită de oameni. România este promptă când vine vorba de colectarea resurselor, dar ezitantă când trebuie să ofere protecție, siguranță și servicii care să funcționeze.

Dezechilibrul este evident, se cere mult, se oferă puțin, iar costul acestui dezechilibru este plătit zilnic de cetățeni.

Când drepturile sunt invocate în discursuri, dar absente în practică, sensul Zilei Drepturilor Omului se pierde. Întrebarea nu este dacă aceste drepturi există, ele sunt consfințite în documente naționale și internaționale, însă cine își asumă răspunderea atunci când nu sunt respectate. În prezent, răspunsul este încă neclar, iar acest fapt ar trebui să ne îngrijoreze pe toți.

Raisa ENACHI,
Deputat de Vaslui

10.12.2025