Unitate în diversiune?!

De mai bine de două decenii, România nu mai funcționează după logica normală a unei societăți care caută soluții, ci după o formulă aparte, rafinată în laboratoarele SRI, SIE, ONG-uri progresiste, partide politice și presa mainstream numită 'unitate în diversiune'.

Este, probabil, singura formă de coeziune națională care a rezistat neclintită, indiferent de guvern, de criză sau de culoarea politică a momentului.

Într-o țară unde valorile comune sunt rare, iar proiectele serioase din societate lipsesc cu desăvârșire, singurul liant social a rămas scandalul controlat, conflictul fabricat și agitația artificială.

Nu ne mai adunăm în jurul unor idei, ci în jurul unor diversiuni!

În timp ce infrastructura se ruinează, spitalele ard, iar tinerii pleacă, poporul e strâns cu migală în fața ecranelor pentru a dezbate cu patimă câte case are politicianul cutare, cine a copiat la doctorat, cine a înjurat pe cine într-o emisiune sau ce gafă a mai făcut vedeta sezonului.

Nimic nu e întâmplător. În România, circul nu e doar divertisment, e strategie de guvernare.

Una dintre cele mai eficiente diversiuni ale ultimelor decenii a fost direcționarea constantă a urii populare împotriva parlamentarilor și, implicit, împotriva Parlamentului, singurul for care, prin definiție constituțională, garantează democrația în România.

Prin ducerea în derizoriu a instituției, prin caricaturizarea și umilirea permanentă a aleșilor în ochii opiniei publice, spațiul a fost eliberat tocmai pentru ca decizia reală să se mute în zone netransparente, unde asasinii economici, grupurile de interese și rețelele de putere subterană pot opera nestingherit, fără control democratic și fără asumare publică.

Am înlocuit consensul pe proiecte reale cu un consens pe ură.

Nu mai avem dialog politic, avem război de platou.

Nu mai există confruntare de idei, ci duel de replici tăioase pentru rating.

Politicienii joacă după aceleași reguli, mimează adversități sângeroase, iar în spate își împart afacerile și contractele.

În spațiul public nu mai contează adevărul, ci cine strigă mai tare.

În această ecuație, presa a renunțat demult la misiunea de a informa.

E parte integrantă a mecanismului, producător de crize false, gestionator de emoții colective, maestru al diversiunii cotidiene.

Cetățeanul obișnuit nu mai înțelege ce e important.

Trăiește de la un scandal la altul, hrănit cu indignare cu porții mici și uitând, cu fiecare zi, care sunt problemele reale.

Când statul e absent, iar clasa politică nu are soluții, cea mai comodă soluție e să oferi populației spectacol. Să îi oferi o diversiune.

Și astfel, fără să ne dăm seama, România a devenit un stat în care unitatea nu se clădește pe încredere sau aspirații comune, ci pe conflict și pe derută colectivă.

Ne certăm pe teme false, pe subiecte fabricate, pe divergențe irelevante, dar suntem toți, fără excepție, captivi în aceeași piesă de teatru ieftin.

Am ajuns, astfel, în punctul în care țara nu mai e condusă de guverne, ci de agende mediatice.

Prioritățile naționale sunt dictate de scandalurile zilei.

În lipsa unor repere ferme, în lipsa unor lideri autentici, în lipsa unor proiecte de țară, România supraviețuiește de la o diversiune la alta.

Iar ceea ce ar fi trebuit să fie un concept European, unitate în diversitate, a fost reinterpretat balcanic într-un cinic și aproape genial 'unitate în diversiune'.

Este poate cel mai grav fenomen social din ultimii douăzeci de ani, pentru că nu se vede, nu se măsoară în sondaje, nu apare în statistici.

Dar roade lent, ireversibil, coeziunea socială, încrederea în instituții și minima speranță de a mai construi ceva împreună.

Și dacă ar exista vreun diagnostic corect pentru România de azi, acesta ar fi, un popor unit nu de idealuri, ci de scandal.

O națiune în care, paradoxal, singura formă de solidaritate reală este aceea de a asista, împreună, la propria diversiune.

Ninel Peia
Senator al României
Chestor al Senatului