În tăcerea acestui ceas plin de melancolii, caut să vorbesc despre un om al bunătății fără seamăn: Costion Nicolescu a părăsit lumea trândavă și parșivă pentru a păși, vertical, spre bolta cerului acoperit de slavă. Nu, el n-a murit, ci doar s-a predat în mâinile Domnului pe care L-a urmat în drumul spre Emaus.

Chipul smerit al acestui teolog laic i-a luminat pe toți: prieteni și adversari, credincioși sau inși nelămuriți. Duhul păcii l-a ajutat să supraviețuiască nevătămat de nevroza polemicilor gratuite. Dragostea pentru Hristos l-a făcut să se adune mereu și să iasă din capcana risipirii.

Vorbind în șoaptă (și niciodată răstit), Costion avea o privire pătrunsă de blândețe și lumină. Intelectual fără ifose, dar neclintit precum țăranii din stirpea Elisabetei Rizea, ucenicul părintelui Dumitru Stăniloae se așeza la antipozii oricărei retorici ditirambice (de tipul 'philosophia garrula', cum îi spunea Anton Dumitriu).

Ortodoxia era, pentru Costion, opusul ideologiei: credință personală, mărturisire intimă, practică ascunsă, învățătură dreaptă, matrice stilistică, asceză riguroasă și, deci, un mod de viață.

Iubitor al satului românesc, Costion Niculescu a avut grația unui etnolog convertit la taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută. Costion a preferat să nu vorbească despre Dumnezeu, ci să-L respire și să-I adulmece parfumul din grădinile unor prieteni de soi, precum Horia Bernea, Paul Gherasim, Horia Paștină ori Mihai Sârbulescu...

Treptat, el însuși s-a transformat într-un chip al lumii de dincolo, alungând la coșul de gunoi al istoriei orice sentiment de mândrie, avariție sau ranchiună.

A iubit Biserica lui Hristos, fără să caute validări, funcții, premii sau distincții ecleziastice. A iubit țăranul, fără să devină un teolog pășunist, mai pasionat de folclor decât de revelația Sfintelor Scripturi... Costion avea un glas domol și o privire limpede, deloc încrâncenată.

Îți vorbea ca unui prieten, având mereu pe buze vorbe de încurajare sau discrete invitații la ospățul credinței și la cultivarea virtuții. A strălucit în postura de curator al unor expoziții de la Muzeul Țăranului Român, așa cum a întărit credința studenților pasionați de poeții interbelici sau generația Rugului Aprins.

Mi-a spus cândva: 'Dumnezeu are simțul rânduielii, nu pasiunea spectacolului'. Când ești ordonat lăuntric, nu e nevoie de gesturi ample. Numai deficitul ontologic produce excese morfologice.

Moartea l-a găsit - cum altfel? - suferind în tăcere, fără să-și tulbure cunoștințele, fără să se plângă, fără să acuze, asumându-și Crucea cu aceeași infinită discreție care i-a definit întreaga viața. L-am iubit pe fratele Costion și l-am invitat săptămâna trecută să purtăm un dialog înregistrat într-un studio TV. Era deja la spital...

Plecarea acestui mare bărbat al Bisericii Ortodoxe Române lasă un imens gol în sufletele noastre. Voi purta-n suflet amintirea unor sublime Liturghii trăite laolaltă-n jurul Sfântului Potir.

Nu voi trece cu vederea cele câteva praznice sărbătorite împreună - la București sau la Mamaia. N-am să uit adâncimile unei inimi curățite prin lucrarea ascunsă a rugăciunii lui Iisus.

Drum lin spre casa Tatălui îi spunem acestui învățător fără catedră, acestui călugăr fără voturi monahale, acestui 'puer aeternus' cu față de bătrân îmbunătățit. Dumnezeu să-l aibă în pace, așezându-i sufletul de aur printre îngeri, lacrimi și sfinți.

PREȘEDINTE
George - Mihail Neamțu