Pierderea soiurilor tradiționale și suveranitatea alimentară

România a ajuns, în prezent, într-o situație care nu mai poate fi tratată ca o simplă curiozitate agricolă: ne importăm propriile soiuri de legume și fructe, dezvoltate de cercetători români și cultivate zeci de ani pe terenurile acestei țări. Nu doar că nu mai avem acces direct la ele, dar, în multe cazuri, am pierdut dreptul legal de a le produce sau chiar de a le numi.

Soiuri precum ceapa aurie de Buzău, tomatele 'inimă de bou', pepenii cultivați în sudul țării sau vinetele românești sunt astăzi, în cel mai bun caz, conservate în bănci de gene din străinătate. În cel mai rău caz, au dispărut complet din cultura agricolă. Nu din lipsa cererii. Nu din cauze naturale. Ci din cauza lipsei de interes, a fragmentării instituționale și a unei politici agricole în care componenta de cercetare și conservare a fost complet ignorată.

Această pierdere nu este doar una simbolică. Ea are implicații directe asupra fermierilor români, asupra pieței interne și asupra modului în care putem vorbi despre competitivitate, securitate alimentară și autonomie economică. Când un producător local trebuie să importe semințe pentru un soi creat în România și cultivat aici timp de generații, asistăm, de fapt, la o formă de slăbire a capacității statului de a-și proteja resursele strategice.

Exemplele sunt numeroase, iar județul Buzău nu face excepție. Dimpotrivă. A fost una dintre regiunile cele mai active în dezvoltarea și testarea de soiuri românești, astăzi dispărute sau preluate de institute din afara țării. Este o situație care trebuie analizată cu seriozitate și tratată ca o chestiune ce ține de fundamentul economic al mediului rural.

Nu vorbim despre nostalgie. Nu vorbim despre trecut. Vorbim despre capacitatea noastră, ca stat, de a valorifica resursa agricolă autohtonă, de a sprijini producătorul local cu unelte concrete și de a nu rămâne dependenți de decizii comerciale luate în alte părți. Dacă aceste soiuri se întorc în România sub forme înregistrate și procesate în alte țări, cu etichete și prețuri impuse din afară, nu mai putem vorbi despre valoare adăugată românească.

Este esențial să înțelegem că identitatea alimentară a unei națiuni nu este doar o chestiune culturală, ci și una economică, strategică și, în cele din urmă, socială. Atunci când agricultorii noștri sunt nevoiți să cultive soiuri străine, iar consumatorii nu mai regăsesc gustul și calitatea produselor românești, pierdem mai mult decât un brand - pierdem o șansă de dezvoltare autentică, bazată pe resurse proprii.

În concluzie, problema conservării și utilizării soiurilor tradiționale nu este una de nișă. Este o temă de interes național, care privește viitorul agriculturii românești și capacitatea noastră de a rămâne competitivi într-o piață dominată de interese externe. Este nevoie de viziune, de coerență și de responsabilitate în modul în care ne raportăm la resursele care ne aparțin și pe care, din neglijență sau lipsă de voință, le-am lăsat să ne fie luate.

Deputat

Rodica Plopeanu