Ziua internațională a familiei: între declarații și realitate

Ziua de 15 mai a fost declarată Ziua Internațională a Familiei prin Rezoluția 47/237 adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 1993, cu scopul de a sublinia importanța familiei în viața socială, educațională și economică a unei națiuni.

În România, familia a fost întotdeauna coloana vertebrală a statului. Statul s-a sprijinit pe familii, pe munca lor, pe efortul neîntrerupt de a menține coeziunea socială, chiar și atunci când sprijinul din partea autorităților a lipsit cu desăvârșire.

An de an, pe 15 mai, apar aceleași declarații despre 'valori', 'respect' și 'grijă pentru părinți și copii'. Însă realitatea este alta: familiile sunt adesea lăsate să se descurce singure într-un stat care mimează interesul.

În județul Vaslui, familia înseamnă muncă grea, lipsuri, plecări dureroase și sacrificii tăcute. Oamenii trăiesc din solidaritate între generații și din speranța că măcar copiii vor avea o viață mai bună.

Cum pot crește generații sănătoase și echilibrate în județe cum este Vaslui, unde lipsesc școlile decente, nu sunt suficiente grădinițe, iar centrele pentru dezvoltarea copilului rămân doar pe hârtie? Cum vor avea copiii o șansă reală, dacă statul îi lasă să crească într-un mediu fără sprijin, fără infrastructură și fără resurse?

Tot mai multe familii se destramă, nu din lipsă de dragoste, ci din cauza greutăților: facturi neplătite, salarii prea mici și absența serviciilor de bază. Statul asistă pasiv la toate acestea. Când nu mai ești capabil să asiguri oamenilor minimul de siguranță, nu mai poți vorbi nici despre valori, nici despre viitor.

S-au promis reforme și s-au anunțat proiecte ambițioase. În realitate, nu avem nici măcar un minister dedicat familiei. Avem atribuții risipite, măsuri întârziate și răspunsuri care nu mai vin. În timp ce se promovează slogane despre 'incluziune' și 'diversitate', familia românească, construită pe credință, respect și stabilitate, este fie ignorată, fie tratată ca un subiect incomod.

Fără sprijin real pentru familii, România rămâne fără temelie. O țară care își abandonează familiile devine o țară fragilă, fără viitor și fără rădăcini.

La mulți ani familiilor care nu renunță, chiar și atunci când statul a renunțat la ele. Familiilor care, cu eforturi uriașe, reușesc să-și țină copiii aproape, care trimit bani de departe și care, sub același acoperiș, au grijă de bunici și cresc nepoți. Familiilor care nu mai au timp de vorbe mari, dar păstrează răbdarea, iubirea și credința. Dacă România are un viitor, li se datorează lor.

Raisa ENACHI,
Deputat S.O.S. România