Punct de vedere Decizie ICCJ 4462/10.10.2024

În contextul recentelor dezbateri juridice privind interpretarea și aplicabilitatea normelor referitoare la contractele de cesiune de creanță în domeniul asigurărilor, Patronatul Operatorilor de Service Auto (P.O.S.A) găsește a fi esențial să clarifice implicațiile unei hotărâri recente a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ). Această decizie a generat discuții cu privire la impactul său asupra pieței asigurărilor și asupra unităților reparatoare auto, în special în ceea ce privește dreptul acestora de a stabili propriile tarife pentru manoperă și modalitatea de decontare a despăgubirilor.

Materialul de față analizează diferența dintre o soluție de speță și un Recurs în Interesul Legii (RÎL), subliniind faptul că hotărârea ÎCCJ nu creează un precedent obligatoriu pentru alte instanțe. De asemenea, sunt abordate aspecte esențiale privind legalitatea și valabilitatea contractelor de cesiune de creanță, rolul părților implicate și limitele intervenției terților în astfel de raporturi juridice.

Astfel, în cele ce urmează, Av. Raluca Manea aduce clarificări juridice relevante, evidențiind implicațiile practice ale deciziei, oferind o perspectivă argumentată asupra efectelor sale în domeniul reparațiilor auto și al despăgubirilor RCA.

Un prim aspect ce necesită clarificare este faptul că hotărârea recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) reprezintă o soluție de speță, și nu un Recurs în Interesul Legii (RIL). Diferența esențială dintre cele două constă în natura și efectele juridice pe care le implică fiecare. În timp ce o hotărâre dată în cadrul unui Recurs în Interesul Legii stabilește o interpretare obligatorie a legii pentru toate instanțele din România, având caracter de precedent judiciar cu aplicabilitate generală, o soluție de speță se referă strict la cazul concret judecat, fără a impune norme generale pentru alte cazuri similare. Astfel, hotărârea pronunțată de ICCJ în acest context nu este obligatorie pentru alte instanțe, iar aceasta nu constituie un punct de referință universal valabil pentru soluționarea altor litigii.

Am înțeles perfect de ce hotărârea nu a fost comunicată public, într-adevăr, nefiind nimic care să schimbe situația de pe piața asigurărilor, transparența ar fi fost, probabil, inutilă.

Este important de subliniat că hotărârea se bazează exclusiv pe dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea 132/2017 aceste prevederi nu sunt aplicabile în procesul de reparație auto, ele sunt aplicabile pentru a determina costul de înlocuire al bunurilor avariate (de exemplu, bunuri aflate în autoturismul avariat sau alte bunuri exterioare afectate de accident), iar pentru reparațiile auto există o reglementare distinctă, respectiv art. 14 alin. (3) din aceeași lege, care permite unității reparatoare să aplice propria valoare a orei de manoperă și nu să fie obligată să adopte un tarif stabilit de asigurător.

De asemenea, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, despăgubirea se stabilește și se plătește în conformitate cu prevederile art. 14, ceea ce conferă unității reparatoare dreptul de a utiliza propriul tarif pentru ora de manoperă afișat.

Condițiile esențiale pentru validitatea CONTRACTULUI DE CESIUNE DE CREANȚÄ‚ sunt prevăzute de art.1179 Cod Civil și includ consimțământul real și neechivoc precum și prețul bunurilor sau serviciilor, care influențează efectele contractului. În acest context, art. 1182 alin. 2 Cod civil prevede că 'este suficient ca părțile să ajungă la un acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă anumite aspecte secundare urmează să fie stabilite ulterior.' Prin coroborarea acestor dispoziții, reiese că prețul nu constituie un element esențial al contractului, mai mult de atât, prevedrile art. 1662 Cod Civil ne spun ca prețul poate fi stabilit ulterior încheierii contractului.

Un contract, în momentul încheierii sale, beneficiază de prezumția de valabilitate, ceea ce înseamnă că, în absența unor dovezi clare care să arate contrariul, se presupune că toate condițiile necesare încheierii acestuia au fost îndeplinite corespunzător și că acordul părților este valabil. Astfel, orice intervenție din partea unei terțe persoane în raporturile de drept privat dintre persoana prejudiciată prin producerea unui accident și unitatea reparatoare contravine principiului fundamental al valabilității actului juridic, care impune respectarea voinței libere și neafectate a părților implicate în contract.

În speța judecata de ICCJ, nu există niciun temei legal concret sau indicii clare care să sugereze vreo viciere a consimțământului părților implicate în contractul de cesiune a creanței. Din curpinsul sentinței, nu rezultă că au fost prezentate dovezi care să arate că una dintre părți nu ar fi consimțit în mod liber și informat la încheierea acestui acord. Consimțământul este un element esențial al unui contract valabil, iar fără dovezi clare privind lipsa acestuia, nu se poate justifica invaliditatea sau anularea actului juridic.

Mai mult, intervenția unei terțe părți în această relație juridică ar reprezenta o încălcare a principiului conform căruia numai părțile implicate în contract au dreptul de a negocia, modifica sau contesta acordul lor. În acest sens, dacă părțile au consimțit valabil la încheierea contractului de cesiune a creanței, orice altă persoană care ar încerca să influențeze sau să modifice acest acord ar contraveni normelor juridice ce guvernează dreptul privat.

Astfel, instanța nu poate să ia în considerare, fără dovezi clare și convingătoare, vreo presupunere de viciere a consimțământului, iar contractul de cesiune a creanței trebuie considerat valabil, având la bază un acord între părți, în conformitate cu principiile dreptului civil.

Contractul de cesiune de creanță este încheiat între persoana prejudiciată prin producerea accidentului, în calitate de cedent și unitatea reparatoare, în calitate de cesionar. Prin acest contract cedentul, la finalizarea lucrărilor de reparație, transmis unității reparatoare, în calitate de cesionar, creanța deținută împotriva asigurătorului RCA al șoferului vinovat de accident, asigurătorul fiind debitor pentru plata contravalorii lucrărilor executate conform devizului de reparație din sistemul de evaluare specializat Audatex. Nu există nicio dovadă clară sau argument juridic care să susțină ideea că întinderea prejudiciului ar fi influențată de persoana care pretinde plata de la asiguratorul RCA. În mod concret, nu se poate demonstra că valoarea totală a daunelor suferite ar fi mai mică sau mai mare în funcție de faptul că plata ar fi efectuată către propriul asigurat sau către unitatea reparatoare.

În acest sens, indiferent de persoana beneficiară a despăgubirii (asiguratul direct sau unitatea reparatoare), cuantumul prejudiciului nu variază, deoarece suma totală datorată de asigurator reflectă costul integral al reparațiilor, conform evaluării daunelor. Aceasta se aplică indiferent de faptul că plata este făcută direct către asigurat, care ulterior va plăti unității reparatoare, sau direct către unitatea reparatoare. Astfel, întinderea prejudiciului nu este afectată de faptul că plata se face către o entitate sau alta, iar cuantumul despăgubirii rămâne constant, reflectând daunele reale.

Un aspect foarte important este că toate documentele emise de către unitățile reparatoare sunt în conformitate cu legislația aplicabilă conform obiectului de activitate, iar prețurile practicate sunt libere, putând varia în funcție de personalul angajat (calificare medie sau înaltă), calitate serviciu, dotare tehnică etc., însă cu respectarea criteriilor impuse de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, dar și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 132/2017, precum și a normelor A.S.F.

Interpretarea instanței, conform căreia nu a existat o negociere a prețului orei de manoperă între persoana prejudiciată și unitatea reparatoare, este eronată, având în vedere contextul și condițiile specifice ale contractului. Sunt foarte multe unități reparatoare care, în cadrul contractului de cesiune de creanță, au inserat clauza ca în situația în care unitatea reparatoare nu este integral desoagubită, persoana prejudiciată se oblige să achite diferența dintre costul total al reparațiilor și suma deja achitată de asigurator.

Este important de subliniat că, prin semnarea acestui contract de cesiune, persoana prejudiciată a acceptat, în mod expres și conștient, obligația de plată a prețului reparației. Aceasta și-a manifestat consimțământul în mod clar, serios și neechivoc, prin semnarea unui document care stipulează în mod precis condițiile de achitare. Mai mult, prin semnarea contractului de cesiune de creanță, nu s-a stins obligația de plată a prețului reparației, așa cum se încearcă o interpretare din partea asigurătorilor. De fapt, această obligație a devenit o obligație subsidiară, și nu una principală, ceea ce înseamnă că, în situația în care societatea de asigurare refuză plata integrală sau efectuează o plată parțială a contravalorii reparațiilor, persoana prejudiciată, ca urmare a accidentului, își asumă în continuare răspunderea de a plăti diferența rămasă neplătită de către asigurator, pentru a se asigura că reparațiile sunt efectuate integral și în conformitate cu evaluarea daunelor.

În concluzie, având în vedere că această hotărâre are caracterul unei soluții de speță, nu stabilește un precedent cu aplicabilitate generală și nu creează o normă juridică uniformă pentru toate cazurile similare. Astfel, instanțele care vor analiza cazuri similare în viitor au libertatea de a decide fiecare cauză în funcție de particularitățile sale. Fiecare instanță va putea adopta o soluție propriu-zisă, în funcție de elementele de fapt și de drept din dosar, fără a fi constrânsă de această hotărâre, care nu creează un cadru normativ aplicabil tuturor cazurilor similare.

SPARL Manea și Asociații
Av. Raluca Manea